Multe persoane cu ochi atent bănuiau deja că lumea noastră este, de fapt, o ficţiune din mintea domnului I.L. Caragiale. Această amară intuiţie s-a verificat însă, de curând, atunci când ficţiunea s-a pliat asupra ei însăşi, privindu-se mirată în oglinda oferită de oficialii Ministerului Educaţiei şi Cercetării cu ocazia tezelor cu subiect unic la Limba şi Literatura Română. Elevii de clasa a VIII-a au fost luaţi prin surprindere de o rocadă ca un vis când personajele din schiţa Triumful talentului au fost încă o dată confundate. Niţă Ghiţescu şi Ghiţă Niţescu au făcut ce ştiau mai bine, cu un profesionalism demn de toată lauda: au băgat în ceaţă pe toată lumea. Ironia fină a lui nenea Iancu s-a lăsat cu un scandal în presă şi cu nişte demisii butaforice. Întâmplarea a produs o emoţie atât de intensă încât, la următoarea ocazie, funcţionarii Centrului Naţional pentru Curriculum al MEC au comis o nouă glumă suavă, confundând Armata I-a a României cu Armata a II-a. Ar mai fi rămas ca, printr-o măsură oficială a instituţiilor de resort, în Educaţie să se legalizeze Carnavalul. Timpul nu este, desigur, pierdut.

Cam pe vremea acestor întâmplări, citeam în Foreign Policy un material excelent despre viitorul nostru apropiat şi despre ideile care îl vor modela. Printre alte concepte puse în mişcare acolo se afla şi cel de educaţie personalizată. Autorul articolului, Howard Gardner, este de părere că nu vom ajunge prea departe cât timp elevilor le vor fi predate aceleaşi subiecte în acelaşi fel. Soluţia cea mai eficientă ar fi aceea de a „preda fiecărei persoane în funcţie de ceea ce doreşte şi are nevoie să ştie, după metodele care îi sunt cele mai confortabile şi mai eficiente, producând o explozie calitativă în eficienţa educaţiei". Despre cum s-ar putea realiza această idee puteţi citi mai multe în ediţia din mai-iunie a Foreign Policy România. Marea noastră problemă nu este însă că funcţionarii MEC nu citesc astfel de reviste, ci că, mânaţi de un instinct pernicios, tind să centralizeze orice decizie, parcă pentru a face şi mai eficiente abramburelile. Marile suferinţe ale învăţământului românesc sunt deja cunoscute: începând de la subfinanţare şi până la lipsa de eficienţă, totul este, într-un fel sau altul, pus pe masa publică. Discuţiile legate de acest subiect nu au, însă, anvergura şi profunzimea necesare, iar direcţia în care se mişcă lucrurile la nivel oficial nu este în mod sigur cea mai fericită. Când lumea vorbeşte despre personalizare şi valorificare a talentelor native, la noi în ogradă laţul centralizării şi-al deciziei unice devine, parcă, mai strâns.

În condiţiile date, senzaţia mea este că cea mai eficientă modalitate de schimbare rămâne, totuşi, recursul la Nenea Iancu: el ne-a băgat în schiţa asta tragi-comică, ei bine, tot el să ne scoată!