Când un cotidian central a publicat pe prima pagină un interviu cu unul dintre cele mai sinistre personaje ale scenei mediatice neaoşe, inventatorul televiziunii de apartament şi-al vedetelor de mucava, am crezut iniţial că totul este o farsă. Cinismul gros al cuvintelor, directeţea adresării fără fasoane, verdictele aruncate cu seninătatea unui copil pus pe şotii, totul mi s-a părut rezultatul unei glume proaste inventate de nişte redactori pişicheri. În realitate, nu era, însă, nicio glumă. Individul îşi expunea filozofia de viaţă cu o detaşare obscenă în care am întrevăzut, pentru un moment, tristeţea unei umanităţi lipsite de orientare şi de fundamente.

După propriile-i cuvinte, cei mai de succes invitaţi în emisiunile sale „dau din mâini, ţipă, vorbesc colorat şi în dezacorduri, se potrivesc cu telespectatorii". În faţa perplexităţii reporterului, filozoful de ocazie completează grăbit tabloul general: „Aşa e poporul român. Eu încerc să cobor cât se poate discursul în emisiune, altfel oamenii nu înţeleg". Finalul interviului este apoteotic. În faţa acuzaţiei voalate că îndobitoceşte naţia, filozoful devine subit profet şi răspunde optimist: „e numai începutul".

Disconfortul pe care mi l-a provocat citirea acestui interviu are cel puţin două surse. Prima dintre ele este ceea ce aş numi demonismul personajului. Atitudinea lui lipsită de tensiunea dintre ceea ce este şi ceea ce ar trebui să fie omul, acceptarea cu o anume jubilaţie lucrativă a unei stări de fapt pe care n-o poate descrie adecvat decât deznădejdea, abandonarea laxă a oricărui proiect care să includă ideea de demnitate umană, iată schiţa teoretică şi baza demoniacă a descompunerii. A doua sursă de proastă dispoziţie a fost conştiinţa că, prin cuvintele personajului, se exprimă fără echivoc vocea molohului colectiv, partea întunecată şi ameninţătoare a masei de anonimi care-şi duce zilele între pereţii întunecaţi ai unei existenţe lipsite de conştiinţa formatoare a orizontului.

Această voce prinde contur şi consistenţă în absenţa unui proiect naţional coerent şi eficient care să aibă în vedere educaţia. Când Şcoala devine, însă, experimentul permanent eşuat al unor funcţionari lipsiţi de imaginaţie, iar Cartea se transformă într-o relicvă privită cu suspiciune de tânăra generaţie, să vorbeşti despre educaţie pare cel puţin o naivitate. Singura şansă este extragerea discursului cultural din zodia festivismului lemnos şi aducerea lui în zonele fireşti ale exprimării cotidiene, fără ca asta să însemne vreun rabat de la claritate şi cizelare.

Am avut conştiinţa acestui fapt atunci când, cu ocazia lecturilor publice prilejuite de recenta Primăvară a Poeţilor, mulţi dintre tinerii care au format publicul au fost surprinşi de sunetul proaspăt şi familiar al poeziei contemporane. Pentru ei, sărmanii, poezia nu era până atunci decât înşiruirea plicticoasă a unor rime obscure, un bun prilej pentru învăţarea pe dinafară a unor comentarii insipide despre „ce a vrut să spună poetul", nicidecum glasul personal şi autentic al unei persoane vii. În ultimă instanţă, puşi în faţa discursului nivelator şi degradant pe care îl oferă spre consum public personaje de speţa celui pe care l-am adus aici în discuţie, singura reacţie eficientă este aceea provenită din educaţia solidă şi civilitate.