Jurnalul este cel mai peren gen literar ionescian, practicat fără întrerupere din adolescenţă până în ultimii ani de viaţă. Nu vom şti cum va fi arătat piesa de teatru pe care susţine că ar fi scris-o pe la 12 ani, cert este că primele pagini poartă titlul Jurnal la şaisprezece ani, iar ultima carte, publicată şase decenii mai târziu, este tot un jurnal: Căutarea intermitentă. În cele din urmă, toată creaţia ionesciană este, vom vedea, incorporabilă perspectivei diaristice.

Îi ştim ambiţia, mai mult sau mai puţin mărturisită, de a fi (şi) romancier. O proză din 1936 este publicată sub numele Fragmente dintr-un roman, deşi e vorba de pure notaţii diaristice. Fragmentele autobiografice Liza şi Emil îndrăgostit sunt ceva mai decis romaneşti. Romancier va fi doar o singură dată: Le Solitaire (1973).

O privire comparativă jurnal-roman îi prilejuieşte în Nu o adevărată apologie primului, în timp ce romanului îi sunt scrupulos inventariate „defectele". Finalul capitolului O falsă cauzalitate conţin unele reflecţii consistente, suficiente pentru a se constitui într-o primă eboşă de estetică a genului. Teza de plecare e peremptorie: jurnalul este superior celorlalte genuri literare prin originaritatea lui. Jurnalul e perceput ca un soi de gen matricial din care descind, oarecum ancilar, celelalte: „...romanul, tragedia, poema etc. sunt pervertiri ale jurnalului pur" (Nu, 191). Şi, ca să nu fie dubii: „Jurnalul este adevăratul gen literar". Scriitorul „minte" pentru că selectează după bunul plac. Jurnalul este „mai adevărat" pentru că nu triază, nu „artificializează prin izolări", este „mai complet" (Ibid.), expresie vie a unei individualităţi netrucate.

Titlul pe care Ionescu îl dă primei scrieri memorialistice, publicată în franceză, Journal en miettes (Jurnal în fărâme), răspunde unei clare intenţii programatice. Fărâmele nu sunt o imagine între altele, ci formula cea mai aptă să surprindă cât de cât viaţa, pentru autor exigenţa dintâi a artei.

Canavaua narativă etanşă ţesută de romancier creează iluzia reconstituirii fără rest a existenţei personajelor. Diaristul, fiindu-şi propriul personaj, vizează himera întregului reconstituit. El nu smulge trecutului decât fărâme.

Pe romancier îl pierde tocmai vanitatea de a-şi concepe opera ca un edificiu compact. Realitatea, viaţa sunt eminamente poroase, în timp ce pretenţia romanului este de a le include într-o arhitectură fără goluri, fără fisuri. Romancierul minte pentru că sudează crâmpeiele (fărâmele) pentru a obţine efectul de continuum. Opera lui este o operaţie procustiană pentru că taie, lipeşte, face grefe artificiale pe o realitate prin definiţie friabilă, care nu ascultă decât de logica fragmentului. Având horror separandi, romancierul juxtapune momente, frânturi neadiţionabile, sub paravanul principiului cauzalităţii, denunţat de Ionescu drept fals.

La toate capitolele diaristul este opus romancierului. Nu are tentaţia edificiului, nu ordonează şi nu asamblează fragmentele, recuză cauzalitatea în numele porozităţii realului, nu construieşte finaluri, fatalmente previzibile. De aici, aparenţa de improvizat, nefinisat al jurnalului: inachevé-ul ridicat la rang de principiu. Am spune, simplificator, că romancierul focalizează ceea ce se petrece pe scenă, iar diaristul relatează din culise. „Culise", adică fapte banale, întâmplări anodine, toate din categoria fărâmelor, care însă, „pentru cunoaşterea adevărului, sunt infinit mai interesante decât scena de regizor şi sufleur combinată" (Nu,192).

Revelatoare şi premonitorie răbufnire împotriva scenei, ca spaţiu al convenţiei, iar a regizorului şi sufleurului, ca organizatori ai acestei convenţii. Ce altceva va face viitorul dramaturg decât să măture scena de intrigi solemne şi personaje respectabile, pentru a ne arăta „culisele", unde insignifianţii soţi Smith şi Martin, Profesorul şi Eleva, Bătrânul şi Bătrâna trăiesc drame infinit mai interesante pentru cunoaşterea adevărului. Ce altceva este „viaţa fără sufleor", de partea căreia se declară în Nu, dacă nu existenţa nemediată de stereotipuri? Stereotipuri cărora le va suci gâtul în teatru, etalându-le în toată splendoarea vacuităţii lor.

În fond, Ionescu face apologia jurnalului în măsura în care vede în acesta, între alte genuri literare, pe cel mai distanţat de literatură. De cât credit se bucură literatura în ochii lui Ionescu, ştim. Jurnalul i se pare genul cel mai puţin expus pericolului osificării în artificialitate, mai puţin obedient faţă de servituţile normative, pe scurt genul cel mai liber şi disponibil. În această logică, este cât se poate de legitimă recomandarea ca literatura „să cuprindă cât mai mult, să fie cât mai «jurnal»" (Nu, 194). Numai jurnalului îi poate reuşi, chiar dacă relativ şi parţial, pariul de a merge cât mai departe în transcrierea vieţii, în timp ce romanul doar evocă. Diferenţa specifică dintre cele două genuri e dată de distanţa - substanţială pentru autor - care separă evocarea romanescă de transcrierea diaristică.

Opoziţia ireductibilă dintre jurnal - mai puţin contaminat de literatură - şi alte genuri este dezbătută în două cronici literare din 1933, prilejuite de apariţia volumului I al Însemnărilor zilnice ale lui Titu Maiorescu, una dintre puţinele personalităţi ale culturii române faţă de care nu are rezerve. Apreciază, înainte de orice, că jurnalul acestuia ni-l revelează mai puţin pe criticul literar, cât pe omul Maiorescu, spiritul şi angoasele care l-au persecutat şi pe care scrierile critice le ocultaseră. Autenticitatea - conceptul-fetiş al epocii - este, şi în cazul de faţă, le maître mot. În interesul argumentaţiei şi în ordinea priorităţilor care ne sunt cunoscute, cronicarul nu putea să nu privilegieze insul, fiinţa particulară maioresciană, în detrimentul persoanei publice: „Acest jurnal e mult mai interesant decât toată critica lui Titu Maiorescu, pentru că, înainte de a vedea un om în lumina publică, socială, este preferabil să-l vezi în autenticitatea sa..." (Război cu toată lumea, I, 311). Pune cu subtilitate în lumină antinomiile complicatului eu maiorescian, şi drama care l-a tiranizat, premergându-l, în felul lui, pe N. Manolescu în depistarea „contradicţiei lui Maiorescu": „Titu Maiorescu se dovedeşte a nu fi un critic şi un om de cultură, ci un om care a dorit (a reuşit, desigur, dar nu aceasta interesează) să facă critică şi cultură pentru a evada din el însuşi, pentru a-şi compensa tristeţile, singurătatea, lipsa de credinţă în Dumnezeu" (Ibidem). Nu îl putea decât apropia de mentorul junimist aversiunea pentru „beţia de cuvinte", „floricelele de stil", dar şi tensiunea spirituală a omului frământat, pe care îl descoperă dincolo de faţada olimpiană. Ca de multe ori, prin pânza subţire a textului mijeşte portretul lui Ionescu însuşi: „Oamenii vii nu mai fac meşteşug - ci ţipă, se plâng, se exprimă (fără specularea artificială a expresiei), se mărturisesc, se dezgolesc. Aceasta trebuie să facă orice ins care vrea să depăşească măruntele mecanisme stilistice, ca să depăşească în omenesc, în spiritual." (Ibidem, 312.)

Este reluată şi aici ideea superiorităţii jurnalului. Preferinţa se îndreaptă hotărât spre spontaneitatea jetului prim, a gândului brut, adică neprelucrat, nerafinat stilistic. Cel ce spune undeva că „nu are motive suficiente să creadă că este adevărat ceea ce vede" (Eu, 164), nu putea crede nici în truismul olimpianismului maiorescian, fie şi numai pentru că faţa vizibilă dinspre mundan şi social a omului nu este cea autentică. Adevărul este cu necesitate dincolo, înlăuntru, ascuns. De aceea, remarcabil înainte de toate în Însemnările zilnice este că dezvăluie „fiinţa interioară a lui Titu Maiorescu" (Război cu toată lumea, I, 314).

Atât în paginile de jurnal scrise în româneşte, cât şi în jurnalele franţuzeşti, genul diaristic e conceput ca un soi de „maşină a timpului", o sondă menită să exploreze originile fiinţei, „urcând" până la starea copilăriei. Diaristul face un exerciţiu de anamneză, tentează recuperarea trecutului. Fiind „un mijloc de exprimare a torturilor, a problemelor" (Război cu toată lumea, I, 311), jurnalul capătă semnificaţia unei călătorii anevoioase prin cotloanele inconştientului. În Jurnal în fărâme, vorbeşte de „explorarea asta prin hăţişul de mărăcini atât de greu de străbătut" (Jurnal în fărâme, 123). E un parcurs iniţiatic, pe care când îl abandonează, când îl reia, mereu însoţit de senzaţia mersului în gol, a falsei înaintări.

Dacă funcţia esenţială a demersului întreprins este redesenarea contururilor şterse ale trecutului (echivalent cu starea de beatitudine a copilăriei), rezultatul e, mai degrabă, dezamăgitor. Din „fărâmele" aduse la suprafaţă nu se încheagă o imagine coerentă. Resimte prea dureros nostalgia totalităţii fiinţei, pentru a nu avea acut conştiinţa dezmembrării în fragmente, din care întregul nu se lasă recompus. A trăi e sinonim cu a ne depărta de starea de graţie a întregului, iar memoria e un film care se voalează treptat şi ireversibil. Jurnalul este aici, pentru a consemna sentimentul acestei „ştergeri" progresive. Cel care ţine jurnal, o face pentru a-şi dovedi lui însuşi că a existat cu adevărat.

Altă funcţie a jurnalului ionescian este de a stoca viziuni, obsesii, vise, imagini, nelinişti care, ulterior, „trec" în piesele de teatru. Un abundent material simbolic circulă dinspre imaginarul diaristului către cel al dramaturgului. Jurnalele sunt adevărate „rezervoare" care alimentează textura, preponderent onirică, a pieselor „ultimului Ionescu".

Alteori încredinţează jurnalului ceea ce nu poate sau refuză să publice la momentul consemnării. Este cazul paginilor încorporate - la trei decenii după ce fuseseră scrise în România - în Prezent trecut, trecut prezent (1968), datate „înainte şi în jur de 1940". Ca tehnică diaristică, este de remarcat noutatea juxtapunerii a „două memorii": jurnalul (franţuzesc) din 1967 şi însemnările (româneşti) din 1940. Cele două jurnale sunt „mixate" după metoda contrapunctului: puse „în ecou", îşi răspund, se revizuiesc, sau „se comentează" la distanţă de un sfert de secol. De cele mai multe ori sunt punctate similitudinile. De unde concluzia: „îmi dau seama încă o dată cât de puţin m-am schimbat" (Prezent trecut, trecut prezent, 58).

Alteori, mai ales spre sfârşit, când angoasa atinge cote maxime, jurnalul e perceput ca un refugiu. Funcţia soteriologică a jurnalului e cea mai pregnantă în Căutarea intermitentă: „Recitesc aceste aproape două capitole pe care le-am scris în nici două luni. (...) Asta mi-a permis să trăiesc..." (Căutarea intermitentă, 103).

În câteva puncte decisive, jurnalul ionescian este echivalentul corespondenţei flaubertiene. Scrise continuu, din adolescenţă până în ultimii ani de viaţă, jurnalul încorporează în filigran filosofia, estetica, metafizica, imaginarul scriitorului.

Deşi timpul rămâne o obsesie majoră, discursul diaristic nu înaintează cronologic, de fapt nu înaintează deloc. Ca specie literară generică, jurnalul e spaţiul privilegiat al autoscopiei. „Catabaza" la care Chaubert este supus în Victimele datoriei descinde din neobosita căutare de sine a autorului, transferată cu precădere personajelor ultimelor piese. De la o carte la alta aflăm puţine fapte, noutăţi, informaţii inedite. Sunt date, dintru început, câteva episoade matriciale - situate, simptomatic, în copilărie - care generează şi ordonează întreg universul obsesional. Scenele întemeietoare simbolic sunt apoi „plimbate" de la o carte la alta, într-o scriitură circulară.

Dacă personajul borgesian Pierre Ménard rescrie cuvânt cu cuvânt Don Quijote, însemnările ionesciene au configuraţia unui jurnal pe care scriitorul îl recopiază la nesfârşit. Cercul astfel trasat figurează ambivalenţa simbolică a omului ionescian. Protagonistul din Noul locatar se claustrează în crisalida etanşă, pe care şi-o construieşte metodic. Cercul, zidul, orizontul închis sunt tot atâtea simboluri fundamentale ale lumii ionesciene. Dar şi lumina, zborul, care semnifică postura senină, „închiderea ce se deschide". Putem, în egală măsură, închipui aceeaşi crisalidă, străpunsă de „locatarul" captiv, în căutare de răspunsuri şi soluţii care transcend circumferinţa coconului în care e prins.

Vocaţia dintâi a jurnalului ionescian este cunoaşterea de sine. O cunoaştere din fărâme dispuse concentric.