Evanghelia după Ray, ba nu, Biff

Zilele trecute am terminat Mielul: Evanghelia după Biff, tovarăşul de joacă al lui Iisus. Romanul lui Christopher Moore tipărit de Polirom este un fel de Biblie hazlie stalinistă renăscută din cenuşa capitalistă. Admit că mi-a plăcut şi că am şi râs pe alocuri, în averse scurte. În rest, cer senin. Cartea lui Moore se încadrează foarte lejer la capitolul „de citit la budă", fără ca asta să însemne cu necesitate o judecată negativă, ci, pur şi simplu, faptul că e genul de lectură viabilă în spaţiul desăvârşitei solitudini. Dacă nu mă credeţi, încercaţi în acelaşi spaţiu conferinţa heideggeriană despre originea operei de artă. Am trecut apoi, împins de nostalgie, la o relectură, anume cea a volumului de povestiri sci-fi Aici sunt tigri al lui Ray Bradbury. Când am citit eu prozele astea, prin clasa a V-a, mi-au făcut o impresie foarte frumoasă. Acum, însă, nu mă hotăram dacă să râd în hohote sau aşa, moderat. Bine, ştiu că, în afara unor mici excepţii, SF-ul este zona tristă a băieţilor care viseaza oi electrice şi-apoi le descriu grabnic. Ray Bradbury ar fi, cică, altceva. Aiurea. Vă spun că dacă Marius Tucă s-ar apuca de scris ficţiune ştiinţifică i-ar ieşi ceva în genul penibil-solemn lui Ray. Deşi mi-e scârbă să citez, nu mă pot abţine: „Se crapă de ziuă, spuse tatăl lui Sim, ridicându-şi fruntea ridată, neînsufleţită" (p. 171). Acum, nu ştiu dacă idiotul este Bradbury sau traducătorul, dar iau în calcul prima variantă. Oricum, gata, m-am hotărât: nu voi fi niciodată cosmonaut. În schimb, biblioteca mea va primi un spor de rafinament după ce voi fi aruncat acest volum acolo unde îi este locul.

Contrarevolutionary Road

O rază de soare mângâie tandru florile crude, albinuţele zburdă ambetate de parfumul vieţii iar copilaşii se joacă scăldaţi în lumina caldă, înconjuraţi de funigei şi priviri ocrotitoare. Aceste imagini idilice sunt cel mai bun camuflaj pentru catastrofă, implozie, coşmar, isterie, dezastru şi groază, într-un cuvânt pentru iad în cea mai clasică dintre accepţiunile sale. Dacă vă place ideea, atunci ar trebui să vedeţi filmul lui Sam Mendes, Revolutionary Road, apărut în cinematografele noastre cu traducerea misterioasă de Nonconformiştii, cu Leonardo DiCaprio şi Kate Winslet protagonişti. Cei doi formează un cuplu de vis, sunt tineri, frumoşi, sănătoşi, au doi copii minunaţi, reprezintă deci nu doar visul american, ci fantasma universală a împlinirii. Dincolo de splendidul tablou familial există nişte mici probleme: ea este o actriţă ratată, convertită în mamă iubitoare, el este un bărbat special (toţi suntem) care se iroseşte ca agent de vânzări la etajul XV al întreprinderii unde-şi consumase viaţa, la fel de anonim, şi tatăl său. El frustrat, ea frustrată şi povestea spusă cu precizie matematică, dar şi cu un fel de tandreţe de Sam Mendes o apucă pe căi previzibile. Când el împlineşte 30 de ani, îşi sărbătoreşte apăsătoarea vârstă cu o colegă de birou pe care o seduce cu farmecul ieftin de june prim, pe care DiCaprio poate să-l interpreteze cu maximă acurateţe. Ajuns acasă, în aceeaşi zi, este întâmpinat de familie cu tortul şi la mulţi ani-ul de cuviinţă, plus o propunere îndrăzneaţă din partea nevestei: să vândă tot şi să se mute la Paris, spaţiul presupusei împliniri, locul evadării perfecte. Ideea salvatoare este acceptată cu entuziasm şi recunoştinţă. Aerul de prospeţime şi de fericire pe care-l capătă cuplul este observat de toată lumea, cu invidie şi scepticism. Singurul care-i înţelege şi-i aprobă întrutotul este un nebun cu acte în regulă, un matematician căruia electroşocurile administrate în spital i-au scos din cap matematica şi i-au lăsat demenţa. Ca într-o tragedie greacă, personajul nebun este, în realitate, singurul reprezentant al raţiunii. Vocea lui va reveni într-un alt moment critic al poveştii pentru a-i pune pe cei doi faţă în faţă cu trădările şi laşităţile care le parazitează viaţa comună. Am anticipat, astfel, continuarea. Intensitatea hotărârii de a evada se diluează treptat. El, speriat de radicalitatea ideii, se complace în rutina slujbei zilnice, cu atât mai mult cu cât la orizont se întrevede şi oportunitatea unei avansări în funcţie. Ea află că este gravidă, moment în care planurile li se năruie oficial. De aici înainte, căderea devine nu doar liberă, ci şi evidentă. Coşmarul care-i pândea la marginile visului îşi înfige colţii definitiv în viaţa lor. Ca să vă stric plăcerea de-a vedea filmul, şi asta nu pentru că sunt eu vreo răutate, ci doar ca să respect atmosfera de vid nemilos pe care o construieşte regizorul, vă spun şi cum se sfârşeşte totul: în mod aproape firesc, aş zice, cu sinuciderea ei, mascată de încercarea unui avort tardiv, şi lacrimile lui. Vizionare plăcută!