Că literatura nu mai înseamnă mare lucru astăzi, observăm cu toţii, în fiecare zi. Însă profesorul francez William Marx a îndrăznit să scrie o carte, Rămas-bun literaturii. Istoria unei devalorizări: secolele XVIII-XX (România Press, 2008), care, iată, ajunge şi la noi şi care discută întreg procesul exaltării şi devalorizării literaturii.

De la Voltaire în postmodernitate, situaţia literaturii îşi modifică aspectul, trecând prin câteva faze intermediare surprinse cu deosebită acurateţe de W. Marx.

Încă de la începutul secolului al XIX-lea, literatura şi-a început sinuciderea. W. Marx îşi susţine afirmaţia (evidentă, atât de vizibilă şi, totuşi, inaccesibilă profesorilor dogmatici orbiţi de propria lor pasiune pentru domeniul lor de studiu) apelând la trei cazuri de „suicid literar": Rimbaud, Valéry, Hofmannstahl. Cu toţii, dar în moduri diferite, şi-au luat adio de la literatură în plină criză a acesteia, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Dacă Rimbaud a renunţat la a mai scrie un cuvânt şi a devenit traficant de arme în Africa, iar Valéry îl inventa sau, mai degrabă, îl întrezărea pe al său domn Teste printre contemporanii săi, Hofmannstahl subliniază eşecul literaturii de a oferi un model cu adevărat, prin epistola adresată figurii fictive a Lordului Chandos. Cu toate acestea, conform lui W. Marx, rămâne esenţial şi simbolic actul de despărţire a lui Rimbaud, care a marcat o cotitură în destinul literaturii.

În secolul al XVIII-lea, literatura a ajuns la culmea gloriei sale, într-o postură pe care n-o va mai atinge niciodată. Prin Voltaire, mai ales, literatura a căpătat un caracter aproape religios, care îi permite autorului să vorbească despre „mari preoţi" ai artei literare. Pe lângă scriitori, câmpul literar şi-a configurat proprii „paznici": criticii. Aceştia au fost Sainte-Beuve şi Matthew Arnold, în concepţia lui W. Marx. Întreaga vrajă a literaturii fusese, la momentul acela, legată de acapararea de către aceasta a conceptului de sublim, apropiind precepţia sa de exaltarea religioasă. Cu toate acestea, obţinerea autonomiei câmpului literar, izolarea sa de orice structură sau practică socială a dus, la sfârşitul secolului al XIX-lea, la începutul procesului de devalorizare care pare să se fi îndeplinit în contemporaneitate. În acest moment, literatura începea să fie autosuficientă şi să se separe iremediabil de viaţă, ba chiar să i se opună. Simultan, se observă tendinţa de supravalorizare a literaturii de către scriitori şi de către cei implicaţi, mai mult sau mai puţin activ, în viaţa literară, ca reacţie la devalorizarea sa în faţa societăţii care o învestise, cu doar câteva decenii în urmă, cu o putere fascinantă. Avangardele au încercat o revenire spectaculoasă în cadrul practicilor sociale, însă W. Marx argumentează că nu era vorba decât de un gest pur estetic, fără însemnătate morală sau politică.

În perioada actuală, devalorizarea literaturii pare a fi un proces revolut. Sensul său s-a pierdut, chiar dacă dispunem încă de instituţii care funcţionează drept catalizatori în ceea ce o priveşte şi care o întreţin, existând o piaţă de carte şi un întreg sistem bazat pe producerea, distribuţia şi tranzacţionarea literaturii. Însă numai atât: intrată în logica mijloace-scop a capitalismului, literaturii nu-i mai rămâne decât să se supună acestei logici, să joace curat, respectând regulile, să aducă profit celor care intermediază procesul scrierii şi cel al lecturii; două acte cu puternice valenţe autentice care sunt din ce în ce mai slăbite, până în punctul în care sunt anulate. Mai are literatura încă o şansă, încă o posibilitate de a fi - izolarea sa din ce în ce mai drastică în mediul academic şi în mici enclave culturale, refuzând totodată să devină instrument al profitului; această abordare nu-i face niciun serviciu, este o sinucidere lentă, fără glorie şi fără rezultate. Simultan, orice discurs de escortă a textului literar slăbeşte şi dispare, fiind rezervat aceluiaşi mediu academic steril, plin de clişee şi de „vechituri" critice, puse în circulaţie cu emfaza marilor invenţii ştiinţifice. Bătăliile pentru inventarea unei tradiţii literare (v. Harold Bloom) sau reinstituţionalizarea cu pretenţii de cultură înaltă a literaturii nu reprezintă decât metastaza.

Contrar spuselor unor academicieni din zilele noastre, literatura nu moare pentru că ar fi fost completamente acaparată de discursul tehnic al naratologiei, formalismului, structuralismului, poststructuralismului sau al vreunei alte găselniţe în materie de studiu al textului. Incriminarea unor metode de analiză îşi poate găsi o mulţime de aliaţi şi poate creea aparenţa că teoriile nenumărate din secolul al XX-lea au fost responsabile de sfârşitul literaturii. Ceea ce ne învaţă W. Marx, pe de altă parte, este că literatura s-a autodistrus: apelul la categoria „expresiei", mutarea accentului pe semnificant au atras izolarea sa, în primul rând, socială şi, altfel, istorică. Literatura secolului al XX-lea s-a dovedit prea tehnică pentru a fi citită nu din motivul că ar fi preluat programatic o teorie, că ar fi aderat la un model, ci pentru că s-a cantonat în permanenţă în ideea inovării expresiei, culminând cu suprarealismul şi postsuprarealismele „îmblânzite" de tot felul (Beat Generation, Noul Roman, Confesionalismul sau chiar metanaraţiunile sud-americane). Acesta este formalismul literaturii, care a permis dezvoltarea unor teorii ale textului, iar nu invers.

Lecţia pe care volumul în discuţie ne-o oferă este că, pentru a explica devalorizarea literaturii, nu este suficientă o abordare strict sociologică ca la Bourdieu, care să explice cum s-a realizat autonomia şi, desigur, izolarea câmpului literar. Este absolut necesară înţelegerea faptului că literatura s-a autodistrus, fără a incrimina vreun factor extern si fără a afişa o atitudine reacţionară, revoltată, nostalgică. Că încă se mai scrie nu este un miracol, ci doar o consecinţă a transformării literaturii în marfă, pătrunsă într-un circuit economic sau întreţinută (încă) de mediul academic care nu-şi poate accepta inutilitatea.

Din punctul meu de vedere, ar trebui să onorăm această devalorizare şi să înţelegem că a mai decedat o prejudecată şi o construcţie culturală, iar altele îi vor lua locul. Trebuie să sărbătorim moartea literaturii, să ne întoarcem întotdeauna la „marea literatură", să îi frecventăm pe marii maeştri ai acestei arte occidentale, întotdeauna cu pietatea despre care vorbea Vattimo, să reanalizăm şi să interogăm construcţia, ascensiunea şi slăbirea sa. Literatura nu are nevoie să fie ţinută în viaţă de nişte artificii, tradiţia şi moştenirea sa îi sunt suficiente.