Într-un moment în care istoria se trăieşte simultan cu evenimentul, în care realitatea este sufocată de promiscuitatea şi senzaţionalul faptelor mărunte, ne-am smuls fără regrete din tentaculele lipicioase ale cotidianului vrăjitor, pentru a sta la poveşti despre teatrul dobrogean. Demersul de a reconstitui peste jumătate de secol de istorie a teatrului din Constanţa a debutat pe calea undelor, la Radio Neptun, şi s-a extins în spaţiul tipărit al Revistei Tomis, ca o mărturie a cuvântului care, până nu este scris negru pe alb, parcă nu capătă credibilitate în istorie. Atelierele Revistei Tomis propun tuturor celor care iubesc universul văzut şi nevăzut al teatrului, Poveştile Thaliei Ex-Ponto, un demers radio-scriptic despre bogata şi, prea puţin cunoscuta, istorie a teatrului dobrogean. Vocea care ne împărtăşeşte fapte, evenimente, curiozităţi şi vorbe de duh îi aparţine secretarului literar de peste 30 de ani al Teatrului de Stat din Constanţa, Anaid Tavitian care, indiferent de context sau de anotimp, vorbeşte despre teatru cu o bucurie incomensurabilă.

Indiferent de vârsta şi temperamentul unui actor, dramaturgia antică a fost şi rămâne o piatră de încercare fiind un gen particular de spectacol care presupune o erudiţie solidă, dublată de o foarte bună pregătire în arta actorului. Nu este vorba doar despre alese cunoştinţe referitoare la lumea personajului construită dintre-o bogăţie de trăiri şi sentimente contradictorii, ci şi de o intensă pregătire tehnică, deoarece marea majoritate a pieselor antice sunt scrise în versuri. Pentru un actor nu este delor uşor să recite ore întregi şi, de aceea, trebuie să aibă o tehnică care să-l ajute să-şi dozeze respiraţia şi să-şi gradeze trăirile astfel încât să poată atinge acele momente de mare intensitate şi paroxism care definesc drama antică. De aceea, reîntâlnirea cu lumea antică a fost o piatră de încercare atât pentru actorii constănţeni, cât şi pentru iubitorii teatrului din cetatea Tomis care, în primii ani după cel de al Doilea Război Mondial, păşeau pentru prima oară într-o sală de teatru considerând această artă o minune, un miracol... Vorbind despre acele vremuri, secretarul literar Anaid Tavitian a mărturisit că în lipsa unui teatru profesionist publicul constănţean avea totuşi contact cu marile spectacole prezentate de companiile din ţară, dar şi de peste hotare, cultura locală fiind puternic susţinută de intelectualitatea constănţeană atât la nivelul şcolii, dar mai ales în mediul universitar care facilita oamenilor de teatru cunoaşterea marilor festivaluri şi al spectacolelor de gen. Cu toate că în acei ani teatrele româneşti plecau foarte rar din ţară (teatrul constănţean se poate lăuda totuşi cu un turneu în Bulgaria), artiştii şi oamenii de teatru erau la curent cu desfăşurarea de forţe de la marile festivaluri precum cele de la Syracuza, Epidaur sau Avignion pentru că norocoşii care ieşeau peste hotare aduceau cărţi şi publicaţii din presa culturală a vremii. Pe atunci se citea foarte mult şi, în plus, constănţenii au avut marea şansă de a participa la celebrele conferinţe experimentale susţinute de oameni cu o erudiţie impresionantă şi, mai ales, cu acces la cultura europeană.

Conferinţele lui I. M. Sadoveanu...

Dacă în anul 1957, zeii au dezlegat peniţa dramaturgului constănţean Grigore Sălceanu care prin piesa Ovidius a semnat actul de renaştere a teatrului antic în cetatea Tomisului, un an mai târziu laboriosul proces de promovarea a dramaturgiei antice la Constanţa a continuat cu alt moment important. În acest sens, din 1958, începe un interesant ciclul de conferinţe experimentale pe care teatrul constănţean îl iniţiase încă din primii ani de la înfiinţare. Şi, dacă odinioară constănţenii au fost orbiţi de prestaţia lui Caragiale care a susţinut în oraşul de la malul mării celebra conferinţă intitulată Despre seriozitate, în pragul anilor 60 locuitorii urbei au avut şansa să-l asculte, de nenumărate pe ori, pe Ion Marin Sadoveanu, marele om de cultură, constănţean de origine, care în cadrul unei conferinţe a vorbit despre Începuturile teatrului şi tragedia antică greacă, hipnotizând o asistenţă de ordinul sutelor. Fascinat iremediabil de frumuseţea acestor locuri, marele erudit nu a încetat niciodată să spună lumii întregi că tărâmul Dobrogei exercită o atracţie neobişnuită asupra oamenilor de artă şi a creatorilor în general, o atracţie explicabilă, poate, prin faptul că lumina soarelui binecuvântează în fiecare zi chipurile oamenilor într-un mod realmente particular.

Conferinţele de la Constanţa susţinute de marele om de cultură au marcat nu numai conştiinţa oamenilor de teatru, dar şi pe cea a publicului care se înghesuia să-l asculte ca şi cum ar fi fost un profet. Fiind unul dintre cei mai mari oratori ai vremii, dar şi un om cu o cultură devastatoare, teatrul constănţean l-a invitat de mai multe ori pe I.M. Sadoveanu să conferenţieze pe diverse teme teatrale. Un om impunător, întotdeauna frumos îmbrăcat şi cu un aer distins, când a revenit la Constanţa trăia deja farmecul anilor de maturitate, dar era  un vorbitor atât de fascinant, cu o voce atât de limpede şi o dicţie foarte puternică, încât de fiecare dată, sala Teatrului Dramatic devenea neîncăpătoare. Anaid Tavitian îşi aminteşte că, deşi sala avea 500 de locuri, întotdeauna erau prezenţi mai bine de 700 de oameni care stăteau inclusiv pe scările de acces, iar uşile teatrului erau larg deschise ca să-l asculte toată lumea. Un om fermecător şi  un orator desăvârşit, I.M. Sadoveanu ştia să facă informaţiile de specialitate accesibile, expunerile sale finalizându-se întotdeauna printr-un spectacol în care erau adunate momentele cheie din textele despre care conferenţiase. Astfel, ciclul de conferinţe susţinut în 1958 s-a finalizat cu un spectacol-unicat, de două ore, despre care Anaid Tavitian îşi aminteşte că era alcătuit din cele mai reprezentative acte ale pieselor Prometeu înlănţuit de Eschil, Oedip-rege de Sofocle şi Hecuba de Euripide (peste ani acest moment experimental va deveni un spectacol de sine stătător). Scopul acestui eveniment care a beneficiat de o regie şi interpretare de mare valoară, de lumini şi costume deosebite, a fost aceea de a oferi spectatorului posibilitatea de a-şi face o imagine cât mai clară şi completă asupra subiectului dezbătut de oratorul I.M. Sadoveanu.

Cu toate că se născuse la Bucureşti ca fiu al unui medic ce se va stabili ulterior în oraşul de la malul mării, I.M.Sadoveanu spunea adesea că se simte ca un mare fiu al Dobrogei şi al Constanţei, locul magic unde îşi petrecuse copilăria şi adolescenţa ca elev al Colegiului „Mircea cel Bătrân". Aşadar, prin adopţie se considera un fiu al acestor locuri unde a revenit mereu cu o nespusă plăcere pentru a împărtăşi tomitanilor marile poveşti ale teatrului universal şi nu numai. Spirit distins şi cuceritor, I.M. Sadoveanu era aşteptat cu mare nerăbdare, de-a lungul timpului, farmecul său dând naştere multor poveşti cu parfum interbelic. Ca-n totdeauna, Anaid Tavitian a scos din cutia amintirilor o întâmplare deosebită al cărui personaj a fost însuşi marele conferenţiar. Atunci când venea la Constanţa, I.M. Sadoveanu era adus de la gară cu trăsura până la Hotelul Victoria, locul unde toată lumea ştia că era un om extrem de friguros. Nici nu ajungea bine la hotel şi se apropia uşor de recepţioneră care obişnuia să-i spună: Maestre, staţi liniştit! Aveţi pregătite special pentru dumneavoastră două pături şi o plapumă... Astfel, marele orator a rămas celebru în memoria celor care l-au cunoscut nu numai pentru conferinţele sale deosebite, ci şi pentru empatia care o manifesta de fiecare dată când se gândea la poetul exilat în cetatea Tomisului, obişnuind să spună celor din teatru: Acum îl înţeleg pe Ovidius ce chinuri friguroase a trebuit să suporte. Acele chinuri pe care le-a povestit ca nimeni altul în Tristele şi Ponticele sale... Cu I.M. Sadoveanu, în marea carte a istoriei teatrului constănţean se scrie un capitol esenţial, cel al conferinţelor experimentale care au cultivat gustul publicului în materie de cultură şi, în mod deosebit, în ceea ce priveşte bogăţia spirituală şi filosofică a lumii antice. Din acest moment, în templul Thaliei tomitane încep să reapară razele celebrelor mituri antice care vor prinde cu adevărat viaţă, în pragul anilor 70, chiar pe ţărmurile păzite de sute de ani de cel mai tulburător şi neliniştit martor al istoriei: Pontus Euxin...