Răzvan Mazilu este unul dintre artiştii noştri care în ultimii ani au devenit atât de iubiţi şi de populari, încât ar putea cu multă uşurinţă să profite de pe urma acestui statut şi să se închidă faţă de greutăţile pe care le întâmpină noua generaţie de elevi care se pregătesc să devină dansatori sau balerini.

Faptul că anul acesta a avut loc, pentru a treia oară consecutiv, spectacolul lui Răzvan Mazilu şi al invitaţilor săi pentru a aduna fonduri în folosul liceelor de coregrafie este cea mai bună mărturie a afirmaţiei că renumitul dansator nu este numai un artist excepţional, ci şi unul foarte responsabil: entuziasmul cu care este întâmpinat de publicul de orice vârstă nu l-a făcut să ignore viitorul baletului românesc.

În data de 10 februarie a.c., Opera Română din Bucureşti s-a îmbrăcat în haine de gală pentru a-ntâmpina spectacolul pregătit cu atâta dăruire de domnul Mazilu şi de invitaţii săi din România sau din străinătate, conform „tradiţiei" celorlalte două spectacole anterioare concepute cu aceeaşi intenţie caritabilă.

Trebuie spus de la bun început faptul că reprezentaţia din acest an are meritul, printre multe altele, de a-l fi readus pe scena Operei pe maestrul Gigi Căciuleanu, acum director artistic al Baletului Naţional din Chile, „El Banch". Dansatorul şi-a lansat, cu ocazia acestei şederi în România, şi propria carte, marcată de aceeaşi originalitate şi complexitate a gândirii şi intitulată Vânt, volume, vectori.

Însă, înainte de a zăbovi mai pe larg asupra fiecărui moment coregrafic, nu pot să trec cu vederea documentarul care a deschis spectacolul; semnat de regizorul Mihael Preda, care a realizat şi înregistrările cu actorul Marcel Iureş, acesta a prezentat celor din sală condiţiile în care se dezvoltă artistic copiii care studiază la Liceul „Floria Capsali". Conştientizarea eforturilor şi a sacrificiilor făcute de viitorii balerini a provocat o receptare şi mai intensă a tuturor punctelor artistice care au urmat.

Contextul ideatic a fost modelat de la început de o introducere făcută de Marcel Iureş. Acesta, înainte de a citi câteva fragmente memorabile din jurnalul marelui balerin rus Vaslav Nijinski, a aşezat întregul spectacol sub semnul unei afirmaţii care avea rolul de a provoca la meditaţie întreaga audienţă: „Boala lui Nijinski nu se numea schizofrenie, ea se numea zbor".

Zborul şi „boala" (interpretabilă, fireşte, şi sub aspect kierkegaardian, nu numai fizic) au fost coordonatele principale ale manifestărilor artistice din cadrul New Dance Energy. Pe lângă bucuria de a vedea alături atâţia artişti minunaţi, fiecare cu propria viziune şi originalitate, pe durata întregului spectacol s-a creat senzaţia barocă a faptului că minunea dansului şi a muzicii este înconjurată de o iminenţă a dezastrului, accentuându-se în mod inseparabil atât forţa vitală a dansului şi a muzicii, cât şi conştientizarea vidului care ameninţă toate aceste tentative nobile de a ne amâna moartea şi fragilitatea. Să poţi dansa, însă, purtând în tine această conştiinţă tragică este un act de curaj divin.

Unul dintre momentele cele mai solare a fost adus pe scenă de către Răzvan Mazilu însuşi, care a dansat pe piesa „What a Wonderful World" a lui Louis Armstrong, în coregrafia lui Florin Fieroiu, unul dintre invitaţii galei de anul trecut. Tot acesta a performat, spre deliciul publicului foarte tânăr, în Richard al III-lea, un fragment dintr-un spectacol mai vechi al său - „Jocul de-a Shakespeare", creaţia lui Ioan Tugearu. Pentru cei obişnuiţi cu ipostazele sale mai recente, interpretarea coregrafică a lui Răzvan Mazilu pe muzica lui Mahler este o noutate pe cât de surprinzătoare, pe atât de plăcută: mimând paroxismul nebuniei, dansatorul adoptă sute de euri şi stări în numai câteva minute, însoţind dimensiunea chinestezică cu câteva urme de strigăte, ca forme ale isteriei interioare. De la această manifestare sumbră a agoniei, Mazilu a încântat publicul, îmbrăcat fiind numai în alb, într-un fragment din Simfonia Fantastică, regizată de Gigi Căciuleanu, de data aceasta alături fiindu-i Monica Petrică, partenera de neegalat a coregrafului şi dansatorului, acestora reuşindu-le o chimie artistică rară oridecâteori apar împreună pe scenă.

Tot acesta a mai evoluat şi într-un fragment din Umbre de lumină, cel mai recent spectacol al cărui protagonist este şi care se joacă în continuare la Teatrul Odeon din Bucureşti. Îmbrăcat într-o rochie albă semnată Doina Levintza, Răzvan Mazilu a realizat prin acest scurt dans o invocare tulburătoare, dar plină de poezie, a iubirii pierdute, pusă în valoare şi de muzica lui Schmidely.

Monica traţ, întotdeauna foarte aplaudată în Urban Kiss pentru momentul de la calul cu mânere în care este însoţită de gimnastul Marius Urzică, s-a manifestat de data aceasta şi solo, în 7.11.1977, regia Florin Fieroiu, dovedind o capacitate extrem de profundă de a contura nebunia îmbrăcată în dans.

Romanian Golden Team, echipa lui Marius Urzică, reprezentată în seara spectacolului de acesta din urmă şi de Simona Georgescu şi Elena Velicu, ne-a demonstrat cum gimnastica poate ajunge, prin talent şi curaj, la statutul unei arte depline şi autonome faţă de regulile rigide ale gimnasticii clasice. Toţi trei au fermecat prin prezenţa plină de magie, realizările lor artistice fiind o noutate ce merită încurajată în contextul artei coregrafice româneşti. Marius Urzică a mai apărut în spectacol şi alături de Monica Traţ, în exerciţiul la calul cu mânere din Urban Kiss, arătându-ne şi de data aceasta că, dincolo de gimnastul perfect, el poate fi şi un artist plin de sensibilitate rafinată.

Muzicianul Alexander Bălănescu, un alt român plecat în străinătate şi aşteptat cu dragoste de publicul autohton, a interpretat la vioară Miriam nr. 3, pe scenă alăturându-i-se câţiva elevi ai Liceului de Coregrafie „Floria Capsali", care s-au „jucat" cu inocenţă şi cu o notă maximă de ludic într-o improvizaţie coregrafică direcţionată de Mihai Mihalcea.

Monique Schnyder, dansatoarea-acrobat sosită tocmai din Elveţia, a fost una dintre cele mai aplaudate prezenţe în emoţionanta seară din 10 februarie. Frumuseţea actului artistic pe care ni l-a oferit, numit Pagliaccia, constă nu numai în comicul delicios, vizibil pe tot parcursul coregrafiei, ci şi în inteligenţa cu care a sugerat tragicul din spatele aparentei situaţii comice. Între grimase amuzante şi gesturi dramatice, Monique Schnyder, fără a indica în mod direct sumbrul existenţei, asemenea excepţionalei Virpi Pahkinen (dansatoarea prezentă în acelaşi loc în urmă cu un an), a convins tocmai prin subtilitatea construcţiei coregrafice.

Gigi Căciuleanu a vibrat cu toată dăruirea în „zborul" său pe piesa „La vie en rose" a aceluiaşi Louis Armstrong, evocând geometria şi, totodată, poezia dansului, fără ostentaţia pe care ar putea să o afişeze un om genial în expresia eului său. După ce Adrian Despot a interpretat, alături de Viţa de Vie, balada „Praf de stele", talentatul cântăreţ a trecut la un registru şi mai melancolic, interpretând celebra piesă „Mad World" a trupei britanice Tears for Fears, în timp ce pe scenă şi-au făcut din nou apariţia, pentru final, „magicianul" Gigi Căciuleanu alături de Răzvan Mazilu şi de un băieţel care urma să fie iniţiat în universul dansului. Versurile şi tonalitatea acestui cântec de la sfârşit, alături de prezenţa acestor trei simboluri ale iubirii pentru dans, au constituit poate cea mai emoţionantă şi tulburătoare secvenţă a show-ului.

De altfel, întreaga paradigmă conceptuală a spectacolului a stat sub semnul acestor două extremităţi pe care le-au întruchipat titlurile a două piese prezente în seara aceea: „What a Wonderful World" şi „Mad World".

Atât publicul, cât şi viitorii artişti din coregrafie îi sunt recunoscători lui Răzvan Mazilu nu numai pentru faptul că are, an de an, această iniţiativă nobilă de a strânge fonduri în numele artei, de data aceasta beneficiar fiind Liceul de Artă „Octav Băncilă" din Iaşi, ci şi pentru că, datorită unor astfel de demersuri, spectatorilor li se dă ocazia singulară de a vedea aici în ţară nume de rezonanţă ale dansului internaţional.

Mihaela Rădulescu, gazdă şi regizoare (alături de Răzvan Mazilu) a evenimentului, a aşteptat o mai largă implicare afectivă a publicului, pe care l-a provocat să răspundă pentru sine la întrebările care au apărut pe ecran de-a lungul mai multor puncte din spectacol.

Toţi aceşti „clovni ai lui Dumnezeu", conform sintagmei lui Nijinski, ne-au convins de faptul că „zborul" este cea mai frumoasă şi cea mai de dorit boală de care se poate lăsa cuprinsă fiinţa umană înconjurată la tot pasul de ameninţarea efemerităţii.