Un fel de prolog:

Mă numesc Cornelia şi sunt studentă în S.U.A. Fac două specializări (Finanţe şi Sisteme Informaţionale) şi joc în echipa de tenis a universităţii. Am plecat să studiez în State în 2005, imediat după ce am terminat Liceul „Mircea cel Bătrân" în Constanţa. Sunt printre elevii aceia cu note mari şi activităţi extraşcolare care au vrut să facă facultatea „pe bune".

Recent, fostul meu profesor Bogdan Papacostea m-a întrebat dacă aş vrea să scriu un „Jurnal de expat" pentru Tomis. Cum am mai scris pe bloguri despre experienţa mea în State, am acceptat cu plăcere. Am pus laolaltă mai multe postări din blogosferă şi am alcătuit „Jurnalul" pe care îl veţi citi în următoarele numere ale revistei.

De data asta am vrut să scriu despre câteva experienţe „truly American", pe care le-am avut în cei trei ani de când sunt în State.

Walmart

La început a fost K-Mart. Era un magazin gen Metro/ Billa/ Selgros etc. destinat vânzării au detail. Sam Walton, un tip din Arkansas, era fascinat de modul în care K-Mart opera. Aşa că s-a decis să îi studieze, să îi imite şi să îi bată la propriul joc. Aşa s-a născut idea de Walmart. Cumva, Walton a reuşit să bată într-adevăr K-Mart şi să rămână profitabil; Walmart este una dintre întruchipările visului american.

Când am intrat prima dată în Walmart am fost întâmpinată de un nene la intrare: „Hello, welcome to Walmart"; apoi, la ieşire, acelaşi nene s-a uitat pe chitanţele mele şi mi-a pus un smiley-face pe sacoşă. În fiecare magazin există câţiva „greeters", care sunt plătiţi mizerabil doar ca să îţi spună „Hello". De fapt, scopul întâmpinătorilor e altul: se uită să nu intri cu sacoşe sau ghiozdane (ca să nu furi din magazine) şi te verifică atunci când ieşi. Dacă te duci la Metro/ Carrefour, oamenii care fac treburile astea sunt destul de acri şi câteodată nesimţiţi; „greeters" de la Walmart sunt mereu foarte discreţi şi cu foarte mult bun simţ (cel puţin până acum); asta compensează pentru lipsa totală de respect a fetelor de la casă.

Philadelphia

Ca să înţelegi într-adevăr istoria S.U.A., trebuie să mergi neapărat în Philadelphia („Philly" pe diminutiv). Oraşul e un amalgam de vechi/nou, lux/mizerie, istorie/ banal. Am petrecut o vară întreagă lângă Philadelphia şi, în fiecare week-end, pierdeam vremea mergând aiurea pe stradă: fără ţintă, fără hartă, doar luam la întâmplare străzile din centru. Am ajuns aşa până la Independence Hall (clădirea unde s-a redactat şi semnat Declaraţia de Independenţa), am vizitat City Hall (primăria o clădire-mamut care, vreme de câţiva ani, a fost cea mai înaltă din State) şi am mers pe cea mai veche strada din S.U.A. (Elfreth's Alley). Americanii ştiu să îşi valorifice trecutul istoric, chiar dacă (în unele cazuri) nu au ce arăta. Spre exemplu, am ajuns la un moment dat la casa lui Ben Franklin, undeva într-un cartier vechi al oraşului. Ei bine, casa fusese dărâmată de mult. Acum mai rămăsese fundaţia; primăria a acoperit-o, a pus nişte geamuri pe deasupra, astfel încât turiştii se pot uita în jos să vadă nişte... cărămizi care cândva au fost o casă. Printr-unul dintre geamuri se vedea o groapă destul de adâncă; un semn lângă geam declara: „It is believed this was the house's privee pit" adică, mai pe româneşte, locuitorii oraşului valorifică buda lui Franklin.

Washington, D.C.

Washington e un oraş mult mai puţin interesant decât Philadelphia. Este parcă prea liniştit şi prea „oficial". Partea cea mai bună e prezenţa muzeelor Smithsonian, unde poţi intra gratuit. Washington face notă discordantă cu restul S.U.A.; nu cred că Washington ar fi într-adevăr un lucru „quintessentially American".

Baseball şi football

Cele mai jucate şi vizionate sporturi americane. Din păcate, nici în ziua de azi nu le înţeleg, deşi am fost la câteva meciuri, în încercarea de a mă americaniza.

Baseball-iştii nu mi s-au părut niciodată sportivi; mulţi dintre ei sunt destul de corpolenţi din cauză că într-un meci mai mult stau decât aleargă. Sportul în sine e teribil de plictisitor. Lumea se duce la meciuri ca să petreacă timp cu prietenii, să bea bere şi să mănânce hot dogs sau nachos (într-un articol viitor o să povestesc despre varietatea de junk-food în State). La primul meci de baseball am rămas surprinsă să văd o groază de părinţi cu copii mici în tribune. Închipuiţi-vă cum ar fi să vă duceţi cu un copil mic la un meci de fotbal pe stadioanele noastre. Ei, nu, americanii sunt teribil de civilizaţi şi cu bun simţ pe stadioanele de baseball. Nu rişti să ţi se arunce un scaun în cap sau să fii umplut de coji de seminţe. Incidentele apar rar (şi se rezuma la înjurături), atunci când vreun şmecher se decide să se ducă în galeria adversă.

Football-ul e vărul mai „tunat" al rugby-ului european. Lumea e ceva mai agresivă în tribune din cauză că meciul e foarte rapid şi violent. La fel ca la baseball, meciurile de football sunt prilejuri bune pentru hot dogs şi bere. De fapt, la football se practică „tailgating"-ul. Te duci cu mai mulţi amici cu vreo 2-3 ore înaintea meciului şi, în jurul stadionului, găseşti de mâncare, sau vii cu grătărelul şi berea de acasă. Până ajungi la poarta stadionului, lumea e sătulă şi veselă de la licori bahice numai bine pregătită să facă galerie.

Hot dogs

...foooarte supraestimaţi. Dacă nu eşti amator de cremvurşti româneşti, nu o să fii amator de hot dogs. Cred că toată lumea a văzut filme în care câte un american grăbit prin N.Y. se opreşte la o gheretă şi îşi cumpără un hot dog pentru masa de prânz. E printre cele mai insipide şi nesănătoase lucruri pe care le poţi mânca în State; carnea din care e făcut e botezată „mistery meat", nu ştii de unde vine sau ce e în ea. Doar în cazuri de extremă foame sau grabă o să ai impulsul să te opreşti la o gheretă să îţi comanzi un hot dog.

Am mâncat primul meu dog la un meci de baseball. Am vrut să îl savurez aşa cum se cuvine şi l-am cumpărat cu toate sosurile. L-am desfăcut când am ajuns la locul meu în tribună, şi am coordonat prima muşcătură cu un „home-run" pe teren. Quintessential American... pentru vreo 5 secunde; apoi am aruncat chestia aia plină de sos la gunoi.

Bruce Springsteen

El e omul care cantă „Born in the USA" şi „Streets of Philadelphia". Poreclit „The Boss", Springsteen e din New Jersey şi, prin muzica lui, a reuşit să surprindă şi să critice destul de multe apucături americane. Înainte să ajung în State, aveam o dambla: să conduc prin Philadelphia, ascultând melodia lui Springsteen cu acelaşi nume. Am reuşit să fac şi asta: acum două veri conduceam cu nişte prieteni prin cartierele mai de ghetou ale oraşului, cândva noaptea; la un moment dat, a apărut „Streets of Philadelphia" la radio. Pentru câteva minute, toţi am tăcut şi doar ne-am uitat aiurea pe geam la străzile cu clădiri vechi vopsite ciudat; noapte senină, străzi pustii, cartier mărginaş din Philly, Springsteen la radio... quintessential American într-un fel ghetto-bohemian.

(va urma)