Un fel de prolog:
Mă numesc Cornelia şi sunt studentă în S.U.A. Fac două specializări (Finanţe şi Sisteme Informaţionale) şi joc în echipa de tenis a universităţii. Am plecat să studiez în State în 2005, imediat după ce am terminat Liceul „Mircea cel Bătrân" în Constanţa. Sunt printre elevii aceia cu note mari şi activităţi extraşcolare care au vrut să facă facultatea „pe bune".
Recent, fostul meu profesor Bogdan Papacostea m-a întrebat dacă aş vrea să scriu un „Jurnal de expat" pentru Tomis. Cum am mai scris pe bloguri despre experienţa mea în State, am acceptat cu plăcere. Am pus laolaltă mai multe postări din blogosferă şi am alcătuit „Jurnalul" pe care îl veţi citi în următoarele numere ale revistei. Iată continuarea experienţelor „truly American"

East Coast vs. West Coast
America nu prea îşi merită numele de „melting pot": în general, găseşti toate rasele/ religiile/ mentalităţile în State, însă diferenţele între anumite regiuni sunt uriaşe. De exemplu, coasta de vest şi coasta de est au destul de puţine lucruri în comun: estul e mult mai agitat şi mai stresat decât vestul. Oamenii din vest sunt mai amabili şi îşi trăiesc viaţa într-un ritm ceva mai „molcom", mai laissez-faire. Asta se vede în atitudinea extraordinar de tolerantă a vesticilor faţă de homosexuali, hippies sau marijuana. Se vede şi în spiritul creativ care dă naştere la tot felul de târguri şi de expoziţii de nimicuri colorate psihedelic. Ca să înţelegi impactul revoluţiilor culturale din anii '60-'70 asupra Americii, trebuie să te duci pe coasta de vest; ca să vezi centrul tehnologiei de azi (în companii precum Apple, Microsoft, Amazon etc.) trebuie să te duci tot pe coasta de vest. însă, dacă vrei să fii în centrul celor mai mari companii financiare, dacă vrei să vezi ce înseamnă spiritul de Wall Street, sau dacă vrei să fii în centrul celor mai importante decizii în politică, coasta de est e locul perfect.

Jazz
Un american mi-a spus la un moment dat că cele mai importante şi mai originale invenţii ale ţării sale sunt: comic books, cheescake şi muzica jazz.
Comic books sunt cărţile de benzi desenate; există magazinaşe speciale pentru colecţionarii acestora. Comic books au evoluat în graphic novels - un astfel de roman grafic stă la baza filmului Sin City  şi, de-a lungul timpului, multe dintre problemele cu care s-a confruntat America au fost metaforizate în benzi desenate.
Cheescake e un soi de tort făcut din brânza dulce şi smântână. O felie are conţinutul caloric a trei mese, însă e absolut delicios. Trebuie să admit că, ori de câte ori mă întorc în România, mi-e dor de cheescake-ul american.
Subiectul acestei secţiuni e însă jazz-ul american. Nu pot să ascult jazz în maşină sau în casă. Mi se pare aiurea. însă sunt mare amatoare de jazz-cluburi - acolo atmosfera nu se compară cu nimic altceva, şi poţi să te pierzi într-adevăr în improvizaţiile de pe scenă. Cea mai „truly American" experienţă legată de jazz s-a petrecut într-un jazz-club într-o seară insuportabil de caldă. Primul lucru care m-a surprins a fost coada de la intrare: cam 100 de oameni aşteptau în perechi să intre în club. Bărbaţii  îmbrăcaţi la costume impecabile, câţiva cu pălării old-school în stilul gangsterilor din vremea Marii Depresii. Femeile  în rochii elegante de seară, asortate cu cele mai scumpe accesorii. în club  penumbră şi mese iluminate de câte o lumânare, aşezate în jurul scenei micuţe. Lume multă, spaţiu destul de mic, însă totul era atât de elegant încât înghesuiala părea planificată, astfel încât să îi facă pe spectatori să nu se simtă singuri şi să fie cât mai aproape de scenă. Concertul din seara aceea a început pe ritmuri lente, care să îi facă pe oameni să uite de săptămâna de muncă grea care tocmai trecuse; finalul a fost pe un ritm de funk, şi îmi amintesc cum fiecare om din public cânta „Ain't no party like a West Coast party, 'cause a West Coast party don't stop!"

Imigranţii de la Subway/ McDonald's/ Burger King
S.U.A. au fost construite de imigranţi; toţi lucrau la început în slujbe prost plătite în proiecte pentru zgârie-nori. în ziua de azi... poţi să spui că America este hrănită de imigranţi: cam toate fast-food-urile în care am intrat sunt în grija sud-americanilor, indienilor sau est-europenilor. Ori de câte ori te duci să cumperi un hamburger, un Big Mac sau alt produs fast-food american, primeşti comanda cu un accent „exotic", care din păcate nu poate fi reprodus cu succes pe hârtie. Este „truly American" să angajezi cei mai noi americani (imigranţii) în cele mai de bază şi mai prost plătite slujbe.

Political Correctness
Americanii duc political correctness-ul (prescurtat „PC") la nivele uneori absurde. OK, sunt de acord că unele lucruri nu ar trebui spuse pentru a nu jigni un anumit segment din populaţie; de exemplu, nu ar trebui să spui că „femeile ar trebui să stea în bucătărie" sau că „negrii nu pot să ocupe funcţii înalte". însă PC-ul american ajunge câteodată la cazuri în care nu poţi să îi urezi unui străin „Merry Christmas" din cauză că ar putea fi evreu sau musulman. Paragraful de mai sus (despre imigranţii din fast-food-uri) ar fi considerat de unii politically-incorrect pentru că, oarecum, ar putea fi perceput drept promovare a stereotipurilor despre imigranţi. De când am venit în State, am învăţat să nu zic o groază de lucruri; mă feresc să intru în discuţii despre religie sau rasă cu oameni pe care nu îi cunosc. Paradoxul PC-ului e că nu oamenii din categoria „discriminată" vor fi cei care se revoltă; vor sări cu acuzaţiile de political-incorrectness tocmai cei care sunt cel mai puţin afectaţi, dar care, dintr-un spirit civic exagerat, simt nevoia să scoată în evidenţă cea mai nesemnificativă afirmaţie.

Oraş vs. suburbie
Unul dintre visurile americane e să munceşti din greu pentru ca, într-o bună zi, să îţi permiţi să cumperi o casă cu un gărduleţ alb într-o suburbie cât mai „family-friendly". Oraşul e prea mare, prea scump, prea periculos şi prea poluat ca să fie un loc bun pentru întemeierea unei familii. Americanii din clasa de mijloc preferă să conducă între 30 de minute şi o oră, să ajungă în oraş, la muncă. în oraşe mai rămân doar cei care nu îşi permit să se mute într-o suburbie sau cei care sunt suficient de bogaţi să locuiască în blocuri de lux. Majoritatea colegilor mei de facultate şi-au trăit copilăria în astfel de suburbii. Acum, că au ajuns la vârsta majoratului (21 de ani), vor să fie cât mai departe de mediul steril în care au crescut şi să vadă ce provocări îi aşteaptă în oraşele mari. în zece ani se vor muta însă din nou într-o suburbie, să cumpere acelaşi tip de casă în care au crescut şi în care să întemeieze o familie. Personal, suburbiile mi se par total lipsite de farmec: totul este extraordinar de planificat, până la situaţia în care asociaţia de locatari te poate amenda dacă nu ai grădina aranjată într-un anume fel sau dacă faţa casei nu e vopsită corespunzător. Oraşele au mereu un je ne sais quoi haotic şi fermecător în acelaşi timp. Fenomenul de suburbie începe să se facă simţit şi în România, prin acele „cartiere rezidenţiale" care deocamdată arată fie a îngrămădeală de vile ostentative, fie a colecţie de cutii identice de chibrituri.