Timp de doi ani la rând am fost la Mănăstirea Petru-Vodă, din Judeţul Neamţ, de ziua părintelui Iustin Pârvu. Doar cel ce trăieşte această experienţă poate înţelege uimirea totală în faţa unei asemenea explozii de afecţiune. Nu mi-am închipuit niciodată că un om se poate bucura de atâta dragoste din partea semenilor săi. Timp de trei zile, ca în basmele noastre, mulţime de oameni (peste o mie) a tot curs spre locaşul din Munţii Neamţului, pentru a-şi arăta dragostea, recunoştinţa şi admiraţia unui om care se sacrifică în folosul comunităţii. Despre părintele Iustin s-a dus vestea că nu doarme niciodată. E greu de spus cât se poate odihni între slujbele ţinute după tipicul Athosului, vizitele la orfelinatul şi la azilul pe care le-a construit ceva mai jos de mănăstire şi primirea a zeci de oameni zilnic, care îi stau la uşa chiliei să-i împărtăşească necazul, să-i ceară sfat, să găsească sprijin în cele mai diverse probleme.

Faptul că părintele a împlinit anul acesta, pe 10 februarie, 90 de ani este doar un pretext de a analiza în linii mari un fenomen social. Este vorba de şansa supravieţuirii identitare prin filonul monahismului ortodox, urmând modele existenţiale. Un duhovnic precum Iustin Pârvu are un capital de imagine uriaş, de care nu se bucură nimeni dintre oficialităţile Statului. Chiar de curând, în problema documentelor cu date biometrice, un cuvânt de-al său a stârnit mare tulburare, dovedind impactul social al opiniei sale. Situaţia a fost folosită imediat pentru discreditarea sa, în inevitabilul joc de putere existent în cadrul oricărei societăţi, în care forţa creşte prin dărâmarea rivalului. Totuşi imaginea sa n-a avut prea mult de suferit, pentru că personalitatea sa satisface nişte criterii fundamentale pentru care oamenii îi acordă, în continuare, încredere: un parcurs existenţial fără compromis, ajutorul necondiţionat acordat tuturor celor ce apelează la el, indiferent dacă e vorba de cel mai umil om sau de un oficial, tratându-i pe toţi egal, şi gestionarea vizibilă, în folosul comunităţii, a sumelor, deloc neglijabile, care provin din donaţiile credincioşilor. Care dintre politicienii noştri sau chiar dintre ierarhi se poate lăuda cu un astfel de mod de a acumula capital de imagine? Oricum, părintele Iustin nu face nimic premeditat, tot ceea ce face este să-şi urmeze cu cea mai mare stricteţe calea monahală. Acesta este secretul pentru care imaginea sa nu poate fi doborâtă indiferent de acuze.

Într-o Românie care nu şi-a reglat conturile morale cu trecutul, numărul extrem de redus al celor care mai supravieţuiesc încă după ce au spus nu compromisului comunist, face ca aceştia să fie receptaţi, pe merit, drept nişte eroi. Să vedem, în linii mari, cum arată viaţa unui astfel de erou care a rostit cândva sunt un om liber şi fac ce vreau. Nu mă tem de oameni. Aceasta afirmaţie rostită în faţa anchetatorilor comunişti l-a costat încă cinci ani de puşcărie pe lângă cei doisprezece pe care îi făcuse deja.

Părintele Iustin Pârvu s-a născut în satul Petru Vodă la 10 februarie 1919, într-o familie de ţărani munteni, şi a crescut împreună cu cinci fraţi şi două surori. La 17 ani a intrat în viaţa monahală la Schitul Durău. În 1939 se înscrie la Seminarul monahal de la Cernica, lângă Bucureşti. În timpul celui de-al doilea Război Mondial a slujit ca preot militar pe frontul de Est. Se povesteşte că, în timpul foametei din 1946, părintele, împreună cu preotul Pantelimon de la Schitul de la Viaduct, a pornit cu Icoana Sfintei Ana într-un pelerinaj peste pământurile arse de seceta prelungită. S-au strâns, din satele prin care au trecut, mii de oameni care i-au urmat. Acel convoi a supărat autorităţile comuniste, care l-au luat în vizor, acuzându-l pe părintele Iustin de „agitaţie mistică". A ajuns la închisoarea din Roman, unde a fost anchetat împreună cu alţi 68 de oameni, timp de o lună, în podul Securităţii cu dulăii la gât, întinşi cu faţa în jos. A trecut prin închisorile de la Suceava, Văcăreşti, Jilava, Aiud; în ultima clipă, înainte de a fi trimis la „reeducare", în acea adevărată uzină a morţii de la Piteşti, este trimis să muncească, deţinut fiind, în mina de la Baia Sprie. În 1960 este condamnat la încă cinci ani de temniţă pentru că nu s-a lepădat de credinţă. În 1964 este eliberat şi devine muncitor forestier. Între 1966 şi 1975 este preot-monah la Mănăstirea Secu. Între 1975 şi 1990 vieţuieşte la Mănăstirea Bistriţa. Între 1990 şi 1991 este preot slujitor şi duhovnic la Mănăstirea Secu. În 1991 întemeiază Mănăstirea de la Petru Vodă - Neamţ, al cărei stareţ şi principal duhovnic este. În 2000 ridică un schit de maici lângă Mănăstirea Petru Vodă, o casă de educaţie pentru copii şi un azil pentru bătrâni.

La împlinirea celor 90 de ani, l-am văzut pe părintele Iustin strălucind în mijlocul râului de iubire al credincioşilor din toată ţara. Bătrânul frumos şi mângâietor de la Petru Vodă va rămâne în conştiinţa noastră ca model al sacrificiului de sine în slujba poporului său pe care îl iubeşte cel mai mult după Dumnezeu.