Dacă ai văzut Jeux d'enfants ştii că este cea mai proastă idee să asculţi de prietena ta când îţi spune ce cool ar fi să ne lăsăm îngropaţi într-un stâlp de ciment. Îţi imaginezi probabil că ai fi la fel de naiv dacă o laşi să te sugrume şi apoi îi faci la rândul tău, acelaşi lucru. Dar asta e mai poetic, pentru că vă sunteţi reciproc călău şi salvator. Şi, dacă te-a lăsat în viaţă, poate chiar te iubeşte.

Locuiesc într-o suburbie a oraşului Osaka, undeva pe o coastă a Japoniei. Mai exact, într-un cartier rezidenţial cu vile mici, presărat pe alocuri cu grădini de legume şi câmpuri de orez. Dacă mă apropii însă de centru, clădirile se înalţă, iar străzile se încalecă în cuib de şerpi până la limita neinteligibilului. Trenul trece pe sub pământ şi apoi se ridică până la etajul cinci al unui bloc, coboară din nou şi iarăşi urcă. De fapt, trenul merge drept, doar pământul e nehotărât.

Între blocuri şi într-una dintre zonele comerciale ale oraşului se află un mic sanctuar shinto cu numele Ohatsu-Tenjin. Acum că tot a fost Ballantine's Day şi ne jucăm de-a iubirea cu patimă şi sângele clocotind. Pentru că înainte de Milka a existat vaca şi înaintea cutiei de bomboane ştiai să îi arăţi şi altfel iubitei ce inimă neîntinată ai şi cum poţi să înfrunţi orice obstacol pentru ca voi să fiţi împreună. Puţin nebunesc, dar admirabil.

Sanctuarul a fost dedicat tinerei prostituate Ohatsu, care şi-a pus capăt zilelor alături de iubitul său, Tokubei. Se întâmpla la 22 mai 1703. Episodul este preluat de Chikamatsu Monzaemon (1653-1725) în piesa intitulată Sonezaki shinjű („Dublu suicid la Sonezaki")*, prima dintre dramele sale cu caracter domestic. Sonezaki shinjű este atât de bine primită de public încât îi vor urma numeroase alte piese care descriu situaţii tipice de cupluri de îndrăgostiţi ce hotărăsc să moară împreună.

Povestea este simplă : Tokubei, îndrăgostit de curtezana Ohatsu, refuză căsătoria aranjată de unchiul său. Este nevoit să recupereze banii de zestre pe care apoi îi pierde, fiind păcălit de Kuheiji, un vânzător de ulei. Pentru a-şi salva onoarea şi dragostea, cei doi iubiţi hotărăsc să se sinucidă împreună în pădurea din Sonezaki.

Poate părea un gest necugetat, dar dacă vorbim despre o societate a ruşinii, în care datoria morală are o valoare net superioară sentimentelor şi intereselor personale, dublul-suicid devine ultima soluţie. Personajele, naive şi construite minimal, aparţin păturii inferioare a societăţii, dar Chikamatsu legitimează în piesele sale domestice prezenţa omului de rând în literatură. Personajelor „inferioare" îşi câştigă dreptul de a se reprezenta prin decizia morţii, demonstrând că sunt capabile de sentimente adevărate şi că se supun legilor nescrise ale onoarei.

Viziunea budistă vorbeşte despre lumea prezentă ca despre o lume a suferinţei şi există credinţa că viaţa este influenţată de existenţele anterioare. Iubiţii speră că se vor reîntâlni dincolo de moarte, că vor renaşte împreună pe o floare de lotus în grădina lui Amiddha Buddha, unde li se va oferi eternitatea. Aşadar, personajele sunt întărite pe drumul spre moarte, şi chiar mai mult, au sentimente de exaltare şi de încredere în viaţa eternă.

Îndrăgostiţii de la Sonezaki reflectă influenţele crizei financiare şi ale şirului de dezastre naturale asupra populaţiei la vreme respectivă, dar, mai mult de atât, declanşează o modă a sinuciderilor din dragoste care devin din ce în ce mai numeroase. În 1722, guvernul emite un edict care interzice atât shinjű (dublul suicid din dragoste), trecut în aceeaşi categorie cu asasinatul şi pedepsit prin refuzul îngropării, cât şi piesele de teatru care conţin în titlu acest cuvânt.

Ar fi multe de spus despre moartea voluntară în Japonia. Încă din vechime statuetele din lut găsite în mormintele imense ale împăraţilor aveau rolul de a pune capăt sacrificiilor umane voluntare (sau nu) care aveau loc înaintea înmormântării. Sub semnul suicidului stau şi multe dintre poveştile despre samurai sau mai recenţii kamikaze („vânt divin"). Neliniştea existenţială, depresia, convingerile politice sunt motivele moderne pentru a te sinucide. În 1927, Ryűnosuke Akutagawa îşi pune capăt zilelor prin supradoză de barbituric. În 1970, Yukio Mishima se postează în faţa unui grup de soldaţi din baza militară Ichigaya, cărora încearcă să le prezinte discursul său confuz despre spirit naţional, idealuri militare şi decadenţa modernităţii. Lovitura de stat imaginată se soldează cu un eşec, iar Mishima efectuează ceremonialul seppuku ascuns în biroul generalului pe care îl luase ostatec. Doi ani mai târziu, Yasunari Kawabata se sinucide cu gaz.

În ciuda faptului că este o ţară extrem de dezvoltată şi nivelul de trai al populaţiei este şi el înalt, Japonia se confruntă şi în prezent cu problema sinuciderii. Printre cauzele principale se numără presiunea sistemului social, pierderea locului de muncă şi depresia. La acestea s-ar putea adăuga şi atitudinea mult mai detaşată în faţa morţii în mentalitatea japoneză şi credinţa într-o anume maleabilitate a graniţei dintre viaţă şi moarte. Dacă fac un calcul nu foarte sistematic, aş putea spune că moartea este prezentă în majoritatea covârşitoare a operelor literare japoneze pe care le-am citit până în prezent. La fel, multe dintre filmele de acum, care descriu o Japonie contemporană, integrează elemente de supranatural ca şi când manifestările sacre ar fi cel mai firesc lucru. Situaţia este atât de critică, încât companiile de căi ferate au introdus taxe pentru familiile sinucigaşilor, calculate în funcţie de întârzierea provocată trenurilor. Dar măsura asta va avea ca efect maxim instituirea unei etici a sinuciderii, şi nu micşorarea procentului lor. Mai ales acum, că suntem în plină criză economică şi bursa mea a scăzut cu 7%.