Milioane de oameni îşi caută un loc de muncă, milioane de oameni îşi omoară timpul făcându-se că muncesc în birourile unde au crezut cândva că vor găsi împlinirea personală. Privite din întunericul străzii, birourile luminate cu oameni în costum par ceva pretenţios, de elită, unde marile capacităţi umane sunt în exerciţiul funcţiunii la cote ridicate, acolo luându-se marile decizii care îi privesc pe atâţia şi pe care nu ar putea să le ia oricine. în aceste locuri şi nu numai, stăpânesc monotonia şi plictiseala, sunt umplute cu greu opt ore cu unele activităţi ce nu fac parte din sarcinile de muncă, opt ore numărate zi după zi, în aşteptarea timpului liber. Liber de acea activitate ce nu mai este un scop pentru vieţile unei mulţimi uriaşe de oameni, ci numai un mijloc pentru scopuri care nu mai pot justifica treimea din zi pierdută, omorâtă cu nimicuri, pentru a scăpa de non-sensul muncii.

Un discurs, însă, care susţine că angajaţii sunt ca nişte sclavi la locul de muncă, fiind extenuaţi de managerii firmelor ce urmăresc creşterea productivităţii, ar lăsa la o parte problema plictiselii provocată de inactivitate, dar nu va putea să nege că angajaţii nu găsesc niciun sens în munca lor¹.La un moment dat, angajatul sătul de muncă, cu ochii pe ceas, se zbate în prezentul gol ce muşcă dureros din inima sa, zvârcolindu-se ca un vierme neputincios în a se hrăni din activitatea, mai mult sau mai puţin susţinută, ce provoacă doar oboseală şi iar oboseală, zi după zi, nu se ştie până când, dezvăluind încet, încet, o plictiseală dureroasă, ce pare fără alinare. însă alinarea care salvează alienarea, înstrăinarea omului de munca sa, stă în „compensaţie", un cuvânt potrivit pentru plata acceptării lanţurilor sclaviei muncii, pentru eventuala plictiseală provocată de simpla executare a unor comenzi şi pentru absenţa implicării personale în această execuţie.

Dând la o parte imaginea omului ce munceşte din greu pentru o compensaţie neîndestulătoare, găsim milioane de oameni, funcţionăraşi mărunţi sau cu funcţii înalte, prost plătiţi sau plătiţi regeşte, bărbaţi sau femei, în sectorul privat sau de stat, aşezându-se la biroul lor la aceeaşi oră şi plecând la o altă oră fixă, răstimp în care munca lor nu costă în mai nimic, inutilă şi fără sens². Aceşti oameni nu dau ce au mai bun în ei, aptitudinile, abilităţile, creativitatea nu sunt valorificate la locul de muncă, fiind, de fapt, neangajaţi în treimea de zi pe care o pierd la acest loc. Ore pierdute navigând pe internet, orele plătite inutil pe care angajaţii le pierd deschizând site-uri de ştiri sau de matrimoniale, aduc Regatului Unit pierderi anuale de 20 de miliarde de lire sterline. Fenomenul a luat o asemenea amploare, încât există site-uri specializate de asistenţă a angajaţilor la locul de muncă, pentru a-i ajuta să-şi umple cele opt ore cu diferite activităţi³. Câteva din străduinţele angajaţilor de a fugi de plictiseala serviciului: nouă milioane de cereri suspecte de concedii medicale pe an în Regatul Unit, concedii cerute pentru a jeli la înmormântarea animalelor de companie, două treimi din angajaţii englezi vin mahmuri o dată pe săptămână la serviciu, un sfert dintre aceştia adorm în birou sau în WC, zile libere luate din cauza mahmurelii ce aduc pierderi de 3,8 miliarde de dolari în Australia şi de 148 miliarde de dolari în S.U.A. şi, nu puteau lipsi, legăturile erotice între angajaţi şi sexul la locul de muncă⁴. Doar un sfert din angajaţii chestionaţi au declarat că se simt legaţi de munca pe care o fac, iar un alt sfert dintre ei se simt cu totul dezimplicaţi, cele opt ore fiind un timp mort pentru o personalitatea moartă, trăind în aşteptarea terminării programului, ei fiind veritabilii morţi vii. în mijlocul morţilor vii, unul dintre aceştia, David Bolchover, stă ca un sicriu viu în faţa unui birou şi, cu toate acestea, e plătit consistent într-o corporaţie, o companie uriaşă de asigurări. Şi nu este singurul. Cauze? O parte dintre cei care se ocupă cu politica firmei blochează multe iniţiative ale celor care vor să-şi pună talentele la bătaie, pentru a evita schimbările în ierarhia firmei pe criteriul meritului. Manipulatori profesionişti îşi confecţionează o imagine favorabilă cu care avansează în ierarhia firmei prin jocuri de culise, în timp ce indivizi creatori se irosesc îndeplinind sarcini măsurabile, monotone şi transparente, manageri din eşalonul doi se împotmolesc în bugete şi administraţie, iar firmele de consultanţă, angajate să evalueze starea firmei, susţin că totul merge strună. Uriaşa maşinărie care este corporaţia are o activitate profitabilă, indiferent de cât de mult îşi utilizează potenţialul angajaţii săi. Nu contează că oameni talentaţi se irosesc, putrezind în corporaţie, ţinuţi în loc de compensaţiile grase, neimplicaţi, plictisiţi, alienaţi, înstrăinaţi de ceea ce fac, rupţi de ceea ce ar putea să devină. Soluţii? Un mediu meritocratic, un manager ca un maestru potrivit pentru a-i alege pe oamenii talentaţi, pentru a-i valorifica şi promova. A găsi astfel de manageri este greu, mai ales că bogata literatură produsă de diverşi manageri specialişti trădează o lene intelectuală ce emană maxime profunde, după care managerii să se conducă, precum „nu vă opriţi niciodată din învăţat!"⁵

O altă soluţie este ca talentele irosite să pornească singure o activitate economică în care să fie direct implicate, însă nu fiecare angajat talentat, ajuns antreprenor, poate să devină la rândul lui un maestru care să exploateze potenţialul celorlalţi. în măsura în care e posibil, lucrul acasă, în faţa calculatorului, implică un program flexibil, putându-l feri pe angajat de plictiseala birourilor şi de timpul pierdut pe drumul către serviciu. Orice soluţie ar fi adusă, ea funcţionează ca antidot în faţa irosirii aptitudinilor şi abilităţilor angajatului, învierii celui care intră în moarte clinică în fiecare dimineaţă când ajunge la serviciu. însă plictiseala dă târcoale oricărui om dedicat muncii lui, ce poate găsi într-o zi că lanţurile constrângerilor în care s-a înfăşurat mai mult sau mai puţin de bună voie nu mai sunt aşa uşor de acceptat, cum erau atunci când se implica cu toată personalitatea în a realiza ceva. Un alt proiect, o altă activitate va fi căutată, pentru a fugi de crunta plictiseală până la sfârşitul vieţii sau privind în gol, în faţa unui birou, va fi lăsat timpul să se scurgă în goliciunea lui implacabilă, sacrificiu necesar, căci, nu-i aşa, orice om trebuie să se realizeze profesional.


1 Madeleine Bunting, Sclavii benevoli - cum ne domină cultura muncii excesive vieţile, în David Bolchover, Morţii vii, traducere de Ion Vişoiu, Editura Codecs, Bucureşti, 2006, pp. 92, 93.
2 David Bolchover,  op.cit., pp. 3-4.
3 Ibidem, pp. 48-51.
4 Ibidem,  pp. 54.
5 Ibidem,  pp. 121.