Unul din marii filosofi ai secolului trecut declara prin anii '90 ceva de genul: „Ecologismul este cea mai importantă chestie bună de după apariţia socialismului". Respectivul gânditor este nimeni altcineva decât Annie Lennox, de la Eurythmics. Această butadă nu mi s-a părut nici la vremea aceea ciudată, iar de atunci timpul mi-a confirmat-o din plin.

Dacă secolul al XX-lea a văzut socialismul folosit de politicieni cu manii dictatoriale pentru a-şi călca în picioare semenii şi a frâna pe cât se poate progresul (paradoxal, în numele progresismului), acest rol a fost preluat astăzi de ecologism. Mania de a controla pe alţii, de a dirija viaţa altora în numele unor idealuri măreţe, pare să fie o trăsătură umană care se încăpăţânează să rămână cu noi. Idealurile şi sloganele se schimbă, duşmanul rămâne acelaşi: micul sau marele burghez, care îşi vede liniştit de slujbă şi de afacere. Limbajul, de asemenea, rămâne acelaşi. Este nevoie de purificare, de lăsarea în urmă a unor mentalităţi învechite şi trebuie formată o conştiinţă nouă. Ceea ce se schimbă este noua mentalitate care trebuie inculcată boborului reacţionar. în prima parte a secolului al XX-lea a fost vorba de identitatea de clasă (socialismul internaţionalist) sau de rasă (naţional-socialismul) sau identitatea naţională în cadrul statului-naţiune (naţionalismul clasic, dar şi fascismul). Astăzi niciuna din acestea nu mai este foarte la modă, decât în grupuri şi enclave uitate de timp, aşa că este nevoie de o ideologie nouă: ecologismul.

Ca şi suratele sale mai îmbătrânite, şi ecologismul este un pretext ideal pentru menţinerea unor birocraţii mai vechi sau edificarea unora noi pe cheltuiala contribuabilului, ceea ce dă de mâncare la găşti întregi de intelectuali fini şi nonconformişti, care nu ar rezista într-un job pe piaţa liberă. Ca şi socialismele de diferite feluri, şi ecologismul îi cucereşte în special pe cei cu dispoziţii intelectuale sau pe cei cu spirit artistic. Nu există, de altfel, categorii mai uşor influenţabile decât acestea două, ceea ce explică situaţia.

De asemenea, ca şi socialismele de tot felul, ecologismul îi formează pe adepţii săi aşa cum o face o sectă religioasă: „am găsit adevărul ultim şi irefutabil, deci cine nu-mi împărtăşeşte părerile este un necredincios ignorant sau răuvoitor". Există, însă, o diferenţă majoră între religiozitatea seculară specifică acestor ideologii politice şi confesiunile creştine. Pentru creştinismul de orice orientare, scopul final este legat de o altă lume, care este diferită de cea în care trăim. Din contră, pentru ideologiile seculare nu există decât hujus mundi, deci numai lumea aceasta contează. Aşa se face că, după ce au criticat creştinismul pentru faptul că este opresiv şi au luptat pentru slăbirea influenţei sale, escatologiile seculare socialiste au edificat cele mai opresive regimuri politice din istorie. Judecând după precedente, se pare că, dacă totalitarismul se va întoarce şi în secolul al XXI-lea, ecologismul va avea un cuvânt greu de spus în formarea sa.

Până atunci, libertatea noastră este răpită încetul cu încetul. Unul din conceptele izvorâte din aripa moderată a ecologismului, care astăzi se încearcă introdus şi în spaţiul carpato-danubiano-pontic, este acela de „dezvoltare durabilă". Această invenţie recentă, născută pe la începutul anilor '90, are ca scop reglementarea activităţilor economice actuale în beneficiul (presupus) al generaţiilor viitoare. Mi se pare că avem şi o strategie naţională în această privinţă, a dezvoltării durabile a României, adoptată în şedinţă de Guvern, cu tot dichisul. Parcă prin noiembrie, anul trecut. Potrivit definiţiei sale standard, dată de Raportul Brundtland din 1992, care a generat toată această nebunie, „dezvoltarea durabilă este dezvoltarea care urmăreşte satisfacerea nevoilor prezentului, fără a compromite posibilitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile nevoi". Acest nou pretext pentru a interveni în viaţa oamenilor spune multe despre presupoziţiile tacite din spatele variantei soft a ecologismului.

Ecologismul soft, spre deosebire de varianta hard, este preocupat de mediul înconjurător pornind de la ideea că oamenii au nevoie de acesta, spre deosebire de variantele hardcore ale ideologiei, care consideră omul ca fiind un parazit neavenit pe trupul pur şi feciorelnic al mumei natură. Ambele versiuni reprezintă o aplicare nouă a vechii mentalităţi socialiste a exploatării celui slab şi bun de cel tare şi rău. Numai că de data aceasta victima nu este o categorie de oameni (proletari sau minorităţi anume desemnate pentru acest rol), ci natura. Specificul socialismului este de a vedea societatea umană ca un teren de luptă între categorii sociale, prinse în conflicte ireconciliabile. ţăranii împotriva moşierilor, proletarii împotriva burghezilor, arienii împotriva raselor inferioare (da, naţional-socialismul e tot o formă de socialism - have a nice day), negrii şi alte minorităţi rasiale autorizate ideologic împotriva albilor, femeile împotriva bărbaţilor, homosexualii împotriva heterosexualilor, şi aşa mai departe. Aceeaşi mentalitate a ajuns să fie proiectată şi asupra relaţiei dintre om şi natură, născându-se ecologismul contemporan. Toate acestea se opun viziunii liberale clasice şi capitaliste, care vede societatea ca o reţea de indivizi ce colaborează pentru interesul propriu al fiecăruia.

Concepte precum cel de „dezvoltare durabilă" trebuie situate în cadrul mai larg al ideologiei antagonismelor sociale pornite din avariţia celor puternici. însă dezvoltarea durabilă vine la raport cu o nouă categorie discriminată, dovadă că nu există limită în imaginarul de stânga, când vine vorba de identificarea de „victime". în acest caz, o categorie relevantă de victime o reprezintă generaţiile viitoare sau, mai pe limba noastră, urmaşii urmaşilor noştri. Cum ar veni, resursele naturale pe care le avem la dispoziţie nu sunt ale noastre şi nici ale urmaşilor noştri, ci ale urmaşilor urmaşilor noştri.

Spre deosebire, însă, de categorii de victime mai tradiţionale, precum negrii sau femeile, aici nici nu poate fi vorba de victime în sens real. Având în vedere ultimele trei secole ale istoriei economice, generaţiile tinere sunt mai bogate decât cele care le-au precedat şi nu există niciun motiv să bănuim că nu va fi aşa şi în viitorul previzibil. Deci, dacă punem în aplicare principiile dezvoltării durabile, ceea ce rezultă este jefuirea celor (mai) săraci în favoare celor (mai) bogaţi. Bun, până aici avem business as usual, sau socialism as usual.

Însă problema acestui concept este mai profundă şi are de-a face cu o incapacitate cronică a celor influenţaţi de stânga culturală în a pricepe mecanismul prin care libera iniţiativă economică produce bogăţie. Pentru Marx, progresul economic este legat de munca propriu zisă a proletarului. Pentru adepţii lui Malthus, omenirea depinde de resursele naturale. Ambele viziuni sunt greşite din acelaşi motiv. Ele nu iau în considerare ingredientul de bază al oricărui progres material: ingeniozitatea umană. Nu munca fizică sau resursele fac diferenţa dintre sărăcie şi bogăţie, ci capacitatea de a utiliza ceea ce ai, adică inventivitatea umană. Tendinţa birocraţiilor guvernamentale şi a grupurilor de presiune şi a organizaţiilor neguvernamentale de a se preocupa de muncă şi de resurse este perfect justificată. Acestea două sunt chestiuni ce se pretează cu uşurinţă la reglementări guvernamentale, spre deosebire de inventivitatea umană, care nu mai ţine de intervenţii şi de reglementări birocratice.

Fiindcă este vorba aici de problema cantităţii resurselor naturale, şi nu a calităţii muncii, să ne oprim la aceasta. Aplicând ceea ce am spus în paragraful de mai sus referitor la problema resurselor naturale, se poate observa că preocuparea pentru conservarea acestora pentru generaţiile viitoare este nerealistă. Ceea ce contează, în ultimă instanţă, nu este cantitatea sau calitatea de resurse naturale care se află la dispoziţie, ci felul în care sunt folosite cele care sunt. De asemenea, odată cu schimbările aduse de progresul economic, o serie de resurse naturale îşi pierd valoarea şi apar alte resurse. în fond, resursele naturale sunt acele lucruri oferite de natură pe care omul a aflat cum le poate folosi. Ele nu sunt resurse decât pentru faptul că omul a învăţat să le folosească. Inventivitatea omului contează, nu resursele ca atare. Nu putem şti astăzi ce vor fi considerate mâine resurse, pentru că nu putem şti ce se va mai inventa până mâine şi care vor fi nevoile zilei de mâine. Acest lucru este cu atât mai adevărat cu cât schimbările sunt din ce în ce mai rapide.

Iată un simplu exemplu: ţiţeiul este cunoscut de secole şi nu a fost folosit decât puţin în scopuri medicinale. Asta până să se inventeze motoarele moderne. De atunci, ţiţeiul a devenit o resursă naturală de primă mână. Ca şi cărbunele în secolul al XIX-lea, şi ţiţeiul se află într-un pericol continuu de epuizare, în timp ce se descoperă noi şi noi zăcăminte, dând peste cap previziunile alarmiste. Ca şi sfârşitul lumii, epuizarea resurselor pare să fie o poveste fără sfârşit, care nu se mai împlineşte. ªi chiar dacă, prin absurd, s-ar epuiza resursele de cărbune sau de ţiţei, ca să rămânem la acest exemplu, asta nu înseamnă că rămânem în întuneric şi frig. înseamnă doar că se va crea o situaţie în care alte tipuri de combustibili vor fi la mare căutare, pentru că le va creşte preţul, vor deveni rentabile, ceea ce va genera investiţii în bani şi creier în domeniu, aducând noi invenţii ce să ne uşureze traiul. Pe termen lung, doar un singur lucru este sigur: dacă apare o nevoie, piaţa liberă, prin sistemul preţurilor, va stimula inventivitatea umană în a le rezolva.

Există, însă, un pericol real pentru generaţiile viitoare în ce priveşte dezvoltarea durabilă. Una din importantele resurse pe care le lăsăm moştenire generaţiilor viitoare este ansamblul de invenţii şi de inovaţii care, la rândul lor, generează alte invenţii pe viitor. Toate acestea se nasc din interesul personal al purtătorilor de creiere care, stimulaţi de perspectiva câştigului, îşi pun mintea la contribuţie. Ceea ce stimulează inventivitatea este tocmai piaţa liberă, pe care cei cu idei pot ajunge să câştige bani. Dacă revoluţia este ideea care a găsit baionete (Napoleon dixit), atunci progresul economic este ideea care a dat de capital. Acumularea de capital întovărăşită cu inventivitatea umană produce acea combinaţie explozivă care generează bunăstare. Vrei să opreşti acest proces? Nimic mai simplu. Impozitează capitalul şi supune reglementărilor felul în care sunt folosite resursele naturale sau de altă factură. în acest fel generaţiile viitoare devin victime ale prostiei noastre.