Într-un moment în care istoria se trăieşte simultan cu evenimentul, în care realitatea este sufocată de promiscuitatea şi de senzaţionalul faptelor mărunte, ne-am smuls fără regrete din tentaculele lipicioase ale cotidianului vrăjitor, pentru a sta la poveşti despre teatrul dobrogean. Demersul de a reconstitui peste jumătate de secol de istorie a teatrului din Constanţa a debutat pe calea undelor, la Radio Neptun, şi s-a extins în spaţiul tipărit al Revistei Tomis, ca o mărturie a cuvântului care, până nu este scris negru pe alb, parcă nu capătă credibilitate în istorie. Atelierele Revistei Tomis propun tuturor celor care iubesc universul văzut şi nevăzut al teatrului, Poveştile Thaliei Ex-Ponto, un demers radio-scriptic despre bogata şi prea puţin cunoscuta istorie a teatrului dobrogean. Vocea care ne împărtăşeşte fapte, evenimente, curiozităţi şi vorbe de duh îi aparţine secretarului literar de peste 30 de ani al Teatrului de Stat din Constanţa, Anaid Tavitian, care, indiferent de context sau de anotimp, vorbeşte despre teatru cu o bucurie incomensurabilă.

La taifas despre Caragiale

în cel de-al doilea popas cronologic din istoria teatrului dobrogean, alături de secretarul literar Anaid Tavitian, m-am oprit cu mult interes la momentul numit I.L. Caragiale, încercând să rememorăm împreună integrala teatrală dedicată marelui dramaturg. Istoria lui Caragiale legată de Teatrul de Stat din Constanţa a început acum mai bine de un secol, atunci când ilustrul dramaturg, pamfletar, scriitor şi comentator politic a susţinut o conferinţă memorabilă care, spre uimirea tuturor celor prezenţi, ofiţeri de marină şi oameni simpli, s-a intitulat Despre seriozitate. Nu este greu să ne imaginăm ce ecouri a stârnit printre constănţeni această conferinţă în care pamfletarul Caragiale a vorbit tocmai despre seriozitate. Cu aceeaşi seriozitate şi oamenii de teatru de la malul mării l-au abordat pe Caragiale într-un ritm susţinut, care se reflectă în diversitatea pieselor montate pe scena tomitană. O scrisoare pierdută, spectacolul care a marcat naşterea Teatrului de Stat din Constanţa, a fost inaugurat pe 2 mai 1951, fiind urmat, în acelaşi an, de comedia O noapte furtunoasă, spectacol în care tânărul Toma Caragiu l-a interpretat pe şarmantul Rică Venturiano. Ambele piese au fost regizate de Nicolae Kiriţescu, artist care a rivalizat constructiv cu un alt regizor celebru, Val Mugur, cel care a montat Conu' Leonida faţă cu reacţiunea (1959) şi D'ale carnavalului (1961). în 1969, actorul Mircea Constantinescu Govora este şi regizorul unei montări a piesei O noapte furtunoasă, comedie urmată, 15 ani mai târziu, de spectacolul coupé La un caz iar... pac! La Războiul, o „soarea" de taifas caragialesc în regia lui Dominic Dembinski, un moment teatral controversat care a atras atenţia necruţătoarelor comisii de cenzură ale vremii. în 1993 spectacolul O noapte furtunoasă cunoaşte o nouă montare în viziunea regizorului Gheorghe Jora, iar în 2001, tânărul regizor şi scenograf Gavril Borodan montează drama Năpasta, singura piesă a lui Caragiale care nu se jucase până atunci la Constanţa. Pentru Năpasta, în mod special, a fost realizat un caiet program despre care cronicarii vremii au spus că era bun de pus în ramă. în 2004 regizorul Alexandru Mihalache propune publicului constănţean o versiune modernă a comediei D'ale carnavalului. Realizând o inserţie în sfera textului caragialesc, Alexandru Mihalache a creat în frizeria lui Nae Girimea o scenă inedită, creionând fascinanta lume a miticilor care citeau fragmente din corespondenţa şi din materialele de presă scrise de însuşi Caragiale. Aşadar, pe scena Teatrului de Stat din Constanţa au fost montate toate piesele lui Caragiale care, de-a lungul celor cinci decenii de existenţă a instituţiei, s-au jucat de câteva sute de ori, de fiecare dată aprecierile publicului fiind la înălţime.

Importanţa premierei inaugurale - O noapte furtunoasă - rezidă şi în faptul că a beneficiat de o distribuţie deosebită. Cu umor şi nostalgie, Anaid Tavitian i-a amintit pe Emil Iencec (Ştefan Tipătescu), pe Constantin Morţun, Romeo Profit (Agamemnon Dandanache), Jean Ionescu (Tache Farfuridi), Costel Rădulescu (Ionescu), Mania Antonova, Mitică Moraru şi pe Elena Zaharini. Alintat de cei dragi cu apelativul nea Titică, actorul Constantin Morţun a fost el însuşi un personaj, bonom şi pus mereu pe şotii, care a rămas în istoria teatrului drept unul dintre acei puţini reprezentanţi ai unei dinastii artistice româneşti. Născut într-o importantă familie de artişti din perioada interbelică, el a fost actor al Teatrului Naţional din Bucureşti, dar şi-a petrecut ultimii ani ai carierei la Constanţa.

Alături de acesta, în 1951, pe scenă a mai evoluat un alt mare actor, Costel Rădulescu, considerat şi unul dintre fondatorii teatrului constănţean. Un om cu suflet mare, care avea o rară calitate în lumea teatrului, aceea de a echilibra conflictele doar dintr-o privire. Costel Rădulescu a fost unul dintre cei mai prolifici actori ai teatrului constănţean, a interpretat peste 100 de roluri şi, aşa cum aprecia Anaid Tavitian, a avut peste o mie de apariţii în spectacole.

Din toată această nebunie teatrală, ne-am oprit asupra unui moment neobişnuit, atunci când la Constanţa Caragiale a fost cenzurat. Să nu uităm că suntem în anul 1984, atunci când o tânără voce, astăzi un nume important al teatrului românesc, Dominic Dembinski îndrăzneşte să pună în scenă spectacolul coupé La un caz iar... pac! La Războiul, o „soarea" de taifas caragialesc. Premiera a avut loc chiar în seara de Crăciun, un amănunt pe care Anaid Tavitian a simţit nevoia să-l sublinieze, amintind faptul că, oricât de desuet ar părea azi, în acea vreme exista această tradiţie a teatrului românesc (deh!... o meteahnă interbelică) de a-i aduce pe oameni în sala de spectacol, mai ales în zilele dedicate unor evenimente importante. Spectacol lui Dominic Dembinski era compus din Articolul 214, 1 Aprilie şi Conu Leonida faţă cu reacţiunea, şi a fost interpretat magistral de Virgil Andriescu (Leonida) şi de Vasile Cojocaru (Efimiţa). Până la acea dată, în teatrul românesc mai existaseră câteva încercări de acest gen, chiar şi marele Grigore Vasiliu Birlic jucând o Efimiţă de neuitat. La rândul lor, Virgil Andriescu şi Vasile Cojocaru au desenat cu multă fineţe personajele caragialeşti, interpretând un Leonida impunător şi o Efimiţa istericoasă, cu multe mirări la adresa partenerului de reacţiune. Alături de interpretarea inedită, şi scenografia spectacolului a cântărit destul de greu în balanţa cenzurii. Decorul era compus dintr-un pat imens, acoperit cu o plapumă pe care erau tipărite extrase din presa vremii, cei doi protagonişti întinzând revista presei mai mult decât îi ţinea plapuma ideologică a vremii. Făcând o scurtă paranteză, Anaid Tavitian a amintit de celebrele vizionări interne şi externe, primele coordonate de consiliul artistic al teatrului, iar secundele de către comisia bazată pe criterii politice, cea din urmă având, de fapt, ultimul cuvânt. Fără aceste vizionări niciun spectacol nu ajungea în faţa publicului, dar, sub aceste auspicii, piesa lui Dembinski a alunecat vizionării finale, reuşind să ajungă la Festivalul de Teatru Scurt de la Oradea, unde a şi primit un premiu. La o săptămână după acest succes, într-o zi geroasă de iarnă, o comisie specială de la Bucureşti a făcut o deplasare de urgenţă la Constanţa, le-a retras actorilor premiul şi, bineînţeles, a interzis spectacolul. Motivul? Membrii comisiei nu au putut spune făţiş că ineditul cuplu Andriescu-Cojocaru era o caricatură a celebrului cuplu prezidenţial şi, atunci, au invocat două motive puerile: de ce dorm cei doi actori în acelaşi pat şi de ce se cântă Marseieza şi Deşteaptă-te române în chip zeflemitor? Din cauza acestor argumente aşa-zise exterioare, spectacolul a fost interzis în mod imperativ, chiar dacă în presa de specialitate a avut parte de recenzii foarte bune. în anii' 90, O „soarea" de taifas caragialesc a fost reluat la Televiziunea Română, dar nu a mai avut acelaşi farmec şi, bineînţeles, nici acelaşi impact. Cea mai tristă amintire legată de acest incident este cea referitoare la supărarea care s-a adunat în sufletul secretarului literar Romeo Profit (cel mai longeviv secretar literar din istoria teatrului constănţean), care i-a provocat o gravă afecţiune la inimă, artistul decedând la după această întâmplare nefericită. Cu bune şi rele, istoria teatrului dobrogean şi-a continuat cursul firesc într-o epocă nefirească, iar Caragiale, indiferent de politica vremii, a continuat să troneze pe scena dramaturgiei româneşti şi, implicit, pe scena constănţeană.

Deloc întâmplător, cercetând istoria teatrului împreună cu secretarul literar Anaid Tavitian, am descoperit că piesele lui Caragiale au constituit dintotdeauna suportul premierelor care au inaugurat teatrele de stat din România, născute după 1948. Cu alte cuvinte, I.L. Caragiale a fost numele care a patronat existenţa teatrelor româneşti şi, aşa cum pentru englezi Shakespeare este un zeu, pentru noi Caragiale a devenit o instituţie naţională, o constantă teatrală care se regăseşte în repertoriul oricărui templu dedicat zeiţei Thalia. Şi, totuşi, un regret există: Caragiale nu a fost suficient de tradus pentru fi jucat în lumea largă (printre excepţii numărându-se traducerea sa în franceză făcută de Eugen Ionescu). Acceptând că are un umor special şi un joc de cuvinte familiare numai românilor, tindem să credem că, într-o zi, cineva se va încumeta să-l tălmăcească pe Caragiale şi în alte limbi. Unic în arta cu care şi-a creionat contemporanii şi a revelat sfera bogată a moravurilor tipic româneşti, uneori Caragiale, din punct de vedere teatral, a fost prost înţeles. Renumitul cronicar de teatru Valentin Silvestru este primul care a atras atenţia asupra faptului că marele dramaturg nu a fost niciodată un autor vulgar, ci a descris cu o inegalabilă minuţiozitate farmecul incontestabil al mahalelor şi al lumii de la periferia societăţii. Din păcate, de-a lungul timpului „unii" regizori au forţat nota în acest registru (exemplele sunt numeroase şi au damf postrevoluţionar), dar spectacolele de pe scena constănţeană, din fericire, nu au avut pete cenuşii, tot ceea ce s-a montat constituind exemple memorabile de teatru caragialesc.

Comic amar prin excelenţă, universul dramatic al lui Caragiale este asemenea unui cub Rubik pe care nu te mai saturi să-l frămânţi, fiecare creator şi om de teatru încercând să redescopere o nouă dimensiune a creaţiei sale. Un causeur fermecător, chiar şi în momentele de furie, Caragiale îi apostrofa cu multă eleganţă pe cei din jur cu celebra invectivă lovi-te-ar stelele!!!... Cadrul radiofonic nu mi-a permis să-l citez pe bunul său prieten Barbu Ştefănescu Delavrancea care, împreună cu Caragiale obişnuia să-şi petreacă vacanţele de vară la Constanţa. La moartea dramaturgului, Delavrancea a rostit: „Caragiale n-a murit. Caragiale nu poate să moară... Ostenit de atâta zbucium, doarme cu faţa în sus, încet, să nu-l deşteptăm... desprins din unda divină, oprit o clipă între noi, geniu reversibil, se întoarce în splendorile misterelor de unde ne vor veni geniile... "