O întâlneşti aproape în fiecare dimineaţă în staţia de metrou şi tren Grand Central. Oricum, mare diferenţă nu e într-un loc în care şi metroul şi trenul se numesc train şi în care distanţe care în Europa te-ar trimite către marginalele banlieues aici îţi aduc marginile înspre centru, ca pe un aluat franţuzesc savant alcătuit.

Ea e neagră, de un negru adânc, opac, asemenea unei mlaştini din care pot ieşi zâna bună sau diavolul. Se îmbracă tot în negru, cu multe haine aşezate în straturi care dau corpului masiv o arhitectura indecisă. Ea cântă o melopee fără cuvinte, pe care o repetă fără să se plictisească, pe care o poţi clasifica, ignorant sau inocent, drept soul. Harlemul e numai la câteva staţii de metrou şi la o staţie de tren, însă preferă să azvârle neglijent cu sunetele acelea, numai ale ei, în pereţii de ciment şi faianţă ai staţiei, să le strecoare printre burdufurile vagoanelor, să le înfigă în creierii trecătorilor navetişti, care oricum, niciodată nu se vor opri în satul ei. Aceste seminţe pipernicite trebuie să cadă undeva, în micile smârcuri mirositoare de pe linia de metrou, satul şobolanilor, al sticlelor de răcoritoare, al altor mari şi nenumărate minuni colorate şi foşnitoare.

Făptura ei mare e mărginită de un cărucior din metal, cu zăbrele. Câteva pachete strânse cu grijă, legate cu nişte curele care aduc a centiroane, îi separă posesiunile de legiunile de călători cu metroul. Pe o bucată de carton, scris îngrijit şi destul de vizibil, stă numele ei, ca o graniţă: Ms. Nerissa Susana Bramble, a native woman of New York. „Domnişoara" Bramble, cum ar veni, este de-a locului. În mulţimea de călători care nu petrec mai mult de câteva clipe pe holul lung al staţiei, ea se afirmă drept unicul punct stabil. Stâlpul totemic în vârful căruia mai fâlfâie câteva fire de păr ale duşmanilor stafidiţi. Nu are nimic de-a face cu chinezul care chinuie un ferăstrău în Times Square, nici cu japonezul care cântă absent la violoncel concertul lui Albinoni. „Domnişoara" Bramble, mioapă ca o găină, aruncă raze frânte din lentilele ochelarilor groşi; este zdravănă, sprijinită pe picioare statuare, cu buze groase ca statuia Fecioarei din Guadalupe. Din când în când, scoate un carneţel în care îşi notează ceva. Nu intră în conversaţie cu ceilalţi. Dimineaţa, când e frig, se plimbă de câteva ori cu metroul „de-o staţie", între Grand Central şi Times Square. Înăuntru îşi desface pachetele, îţi schimbă meticulos şosetele, se piaptănă şi se parfumează. Apoi mai notează ceva în carneţel. Dacă cineva îi dă bani, îi primeşte ca pe o ofrandă, cu eleganţă. Nu zâmbeşte şi nu mulţumeşte. Ea este acasă în acest sat tranzitoriu, ea este miezul întunecat, ascuns sub straturi de haine totdeauna negre şi totdeauna curate. Cu siguranţă s-a născut aici şi cartonul de prezentare ne reaminteşte asta.

O găseşti dimineaţa lângă acelaşi stâlp, ocolită de asiaticii grăbiţi, din urechea cărora iese tot timpul un fir care face legătura cu micul microfon al telefonului mobil şi care te face să crezi că vorbesc singuri. Nu se lasă convinsă de eficienţa umblatului cu picioarele goale în miezul iernii, aşa cum fac femeile care au pielea oranj de la bronzul artificial. „Domnişoara" Bramble ştie că în orice loc normal omul poartă iarna ghete, nu sandale sau şlapi, aşa că are două perechi de şosete de lână în pantofii cu talpă groasă. Iar bronzul artificial...ehe, nu e ea tot ce aceste făpturi conectate între ele prin fire vor să pară? Vocea puternică sfâşie scârţâitul ramelor de metrou, pagina personală web e foarte bine înlocuită de cartonul pe care îl poartă cu ea, având avantajul că nu e nevoie de nici un aparat special ca să îl poţi „accesa". Bronzată e, cauza afro-americană a formulat-o ca nimeni altul, din moment ce se defineşte „nativa, băştinaşa", stâlpul acestui fragment de lume multicolor, multisonor şi în permanentă foială.

Realitatea fiinţei ei, înrădăcinată în corpul întunecat, opac, paradoxal bine hrănit nu are nevoie de afişe, servicii sociale, fotografii cu homeless. În satul ei subteran şi mişcător, fotografiile pomenite înfăţişază un bărbat stafidit de alcool, culcat pe un morman de zdrenţe sub o scară; un lucrător social plesnind de sănătate îşi expune vesta pe care scrie MTA(Metropolitan Transit Authority) şi întinde o mână nenorocitului de sub scară. He may be without a home, but he is not without help (O fi el fără casă, dar n-a rămas fără ajutor). Degetele celor doi bărbaţi abia se ating într-un gest de Capelă Sixtină. Imaginea se plimbă zilnic de sute de ori pe toate rutele de metrou, căci ne îndeamnă la bună şi creştinească purtare, în rând cu zâmbetul de porţelan al doctorului Zizmor şi al doamnei Zizmor; doctorul Zizmor deserveşte comunitatea new-yorkeză de mai bine de treizeci de ani ca dermatolog, aflăm. Împreună cu doamna Zizmor, bine operată, „botoxită" şi jupuită chimic1, doctorul îi salută pe new-yorkezi pentru curajul lor. Acum e greu de înţeles dacă doctorul face vreo aluzie la eficienţa practicii lui sau la sindromul post-11 septembrie, al cărui principal simptom este felicitatul cu rost sau fără.

Să revenim însă la satul omfalic al „domnişoarei" Bramble: dacă iei metroul pe direcţia Bronx, domnul doctor şi „doamna" lasă loc noilor reclame de la Starbucks. Ce e Starbucks, ştie orice consumator de filme americane contemporane. Dacă închizi ochii nostalgic, o poţi vedea pe „librăreasa" Meg Ryan în You've Got Mail consumându-şi conştiincioasă cafeaua de la Starbucks şi oftând după vremurile de demult în care librăria avea locul ei în marele sat planetar. Între timp, aşteaptă cu nerăbdare mesajele email de la necunoscutul de care s-a îndrăgostit numai prin asepticul joc de cuvinte. Cafeaua Starbucks este la fel de new-yorkeză ca şi cartierul boem Soho, ca şi East Village, ca şi Fifth Avenue, deşi s-a născut la Seattle. Marele măr, vrăjitul, otrăvitul, îţi stă în gât de oriunde, nu-l poţi nici înghiţi, nici arunca. Cafeneaua Starbucks te invită să-ţi adaptezi cafeaua la profilul personal: o vrei cu aromă de alune, foarte bine, ai la dispoziţie varianta „spărgătorul de nuci", vrei mai puţină cafea, şi mai bine, ai la dispoziţie varianta „cu loc de închiriat", încât poţi să adaugi cît lapte doreşti. Le găseşti pe hârtia lor lucioasă şi albă, desenate de o mână pretins naivă, în metrou. Le găseşti „pe viu" în cafenelele care se înşiră ca fântânile, din două în două străzi.

În satul nativ al „domnişoarei" Bramble cafeaua nu este un exerciţiu de virtuozitate. Sper deosebire de alţi locuitori ai căilor subterane, nu am văzut-o pe „domnişoara" mâncând sau bând cafea niciodată. Are doar o sticlă cu apă, din care soarbe din când în când ca să-şi dreagă vocea, ca un politician la tribună.

Satul ei, botezat de profetul şi „maseorul"2 McLuhan drept global, nu este o încrengătură de fire şi cabluri. Realitatea domnişoarei acesteia nu este cafeaua trefilată prin aromele de vanilie, caramel, alune, arţar; ruda ei pe linie directă e măcelarul care şade mândru lângă o vacă jupuită, făcând reclamă la cafeaua tipic new-yorkeză Chock Full o' Nuts, „o cafea plină de atitudine". Imaginea e cam sinistră şi incompatibilă cu oraşul în care sacrificiul e negociat între multiplele funcţii sociale ale pompierilor şi un arhitect berlinez care a ales o soluţie apofatică: memorialul turnurilor gemene trebuie să fie o absenţă. Puţinele spaţii libere ale acestui oraş legat prin fire, pagini web, sistem de coordonare prin satelit va trebui umplute cu prezenţa decompozabilă a trupurilor celor asemenea „domnişoarei". Replica ei virtuală, măcelarul mulţumit din reclamă, care poate bea cafeaua „aluno-ciocolatică" în mirosul sângelui de la abator, lângă un hoit de vacă ridică întrebări asupra eficienţei unui model pe care McLuhan si discipolii l-au crezut încremenit în utilitatea lui ultimă (dar şi ultimativă) încă din anii '60.

Când Marshall McLuhan a inventat sintagma „sat global" şi a aruncat-o pe piaţa de cuvinte, lumea se afla pe creasta modernismului. Un modernism funcţional, la îndemâna tuturor. Consumismul, care avea să producă frisoane de dezgust „procurorilor" Baudrillard, Ritzer, Allan Bloom şi multor altora, nu speria pe atunci pe nimeni. Consumismul însemna în primul rând confortul unui cămin utilat, pătrunderea televiziunii ca loisir ieftin, întrecerea dintre diverşi producători de a produce mai mult şi mai util. În ceea ce priveşte computerele, ne aflam încă sub semnul prestigiului lui ENIAC3, copilul teribil al armatei (un fel de copil de trupă electronic, cum s-ar spune), devenit între timp mitul fondator al exploziei informaţionale de azi, care nu oferă mai mult prestigiu unui computer „de casă" decât acela pe care îl are eternizata lamă de ras Gillette. Teorema lui McLuhan, simplă în esenţă, pornea de la ipoteza că civilizaţia se împarte în două mari ere: pre-Gutenberg şi post-Gutenberg. Este evident că acest profet protestant al modernismului mondial a fost învestit cu sarcina de a prelua şi transforma toată tradiţia culturală a omenirii. Judecând istoria astfel, „tradiţia" nici nu prea îşi mai găseşte locul, pentru că era tiparului multiplică, modifică, comodifică, deci „prezentifică" tot ceea se înscria într-un anumit tip de relaţii în perechea minimală tradiţie-modernitate. Este evident că tradiţia, pe care McLuhan o asimilează mai mult sau mai puţin explicit cu era pre-tipar, nu se mai poate distanţa de modernitate prin decalaj. Din perspectiva civilizaţiei tiparului distanţa în spaţiu şi timp este nerelevantă, din moment ce poate fi anulată sau inventată prin lectură. În acelaşi timp ea nu mai depinde de mecanismele unei memorii colective în care „Homer mai doarme câteodată", pentru că e inventariată de tulburătoarea invenţie a neamţului. Dacă lucrurile s-ar fi putut judeca atât de simplist precum ne lasă să credem teorema lui McLuhan, cu siguranţă „euroscepticii" discursului cultural contemporan, alături de partenerii lor nord-americani apărători ai „tradiţiei" nu ar mai fi avut material pentru mai mult de două-trei cărţi. Ca să nu mai vorbim de vagoanele de meditaţii postmoderne de tot felul. Corolarul cel mai important al teoremei este că, pe creasta modermismului, era Gutenberg a abandonat efectele temporizatoare ale actului lecturii în favoarea comunicaţiei electronice. „Suntem iremediabil legaţi între noi prin fire mai mult sau mai puţin vizibile", pare să ne spună McLuhan, astfel că profetul tiparului devine, fără voia lui, un păpuşar planetar. Astfel, după câteva secole de „diferenţă" între sat/ oraş (înţelese aici ca două paradigme spaţio-temporale conflictuale, cel mai adesea), ne vom regăsi în marele sat global, în legătură permanentă toţi cu toţi. Această legătură presupune ca subiecţii să fie capabili de a comunica între ei. În perioada în care McLuhan a lansat sintagma, lumea se afla totuşi în „era Babel"4, dacă putem să construim mai multe istorii culturale paralele ale umanităţii. Pe de altă parte, nu trebuie să uităm că McLuhan era un produs al culturii nord-americane. Încruntându-se dojenitor la cultura populară, nu a ascuns că, într-o anume măsură, era sedus de ea.  Printr-un acord tacit cu sine, a consacrat nu numai o realitate „tehnologică", aceea a comunicării electronice, ci şi o realitate socială a anilor 60 în SUA: realitatea neo-rousseausimului, a vieţii comunitare, departe de tehnologie, a vegetarianismului şi practicilor culturale orientale, a profetismului de consum, a inocenţei poligame a culturilor primitive. Satul global se încropea în încrengătura de fire care aveau să ne lege iremediabil, dar se năştea, cu aceeaşi forţă, la Woodstock, în confruntările neo-tribale cu ceata ucigaşă a lui Charles Manson5, în imnul de bun-venit al formaţiei Eagles, Hotel California. Să nu uităm că acest cântec care a intrat în folclorul universal al culturii populare a secolului al XX-lea este în aparenţă o poveste simplă a ospitalităţii tipice culturilor tradiţionale, de regăsit în schemele mentale ale tututor popoarelor: drumeţul ostenit, cu părul în bătaia vântului, vede o lumină licărind în depărtare şi se hotărăşte să „tragă" acolo peste noapte. „Locul de mas", care nu este altul decât misteriosul hotel California, ridică o problemă ontologică însă, căci drumeţul se gândeşte imediat că locul „ar putea fi Raiul sau Iadul". Îndoielile îi sunt însă adormite, dacă nu spulberate de „căsenii" care îi urează bun venit şi care ştiu să-şi trăiască viaţa la maximum, „tot anul", într-un timp al „eternei reîntoarceri", specific culturilor tradiţionale.6 Că acest cântec a exaltat consumul de droguri, în sensurile lui ascunse, e mai puţin important aici. Că misterioşii locuitori ai hotelului mărturisesc că se află prizonieri în acel loc „din vara anului 1969"7 decupează un moment al noului ruralism planetar care nu poate fi ignorat de  aplicaţiile teoremelor lui McLuhan.

1 Injecţiile cu botox şi chemical peeling-ul fiind printre cele mai discutate, dar şi folosite reţete de asigurare a „tinereţii veşnice", fac parte din inventarul imaginar al satului global.

2 Probabil cititorii îşi mai amintesc jocul de cuvinte din Media is the Massage.

3 Arhi-computerul numit astfel a fost conceput ca suport logistic pentru armata americană în timpul celui de-al doilea război mondial.

4 Mai puţin citată şi comentată în ultimii ani, cartea lui George Steiner - După Babel (ed. rom. Univers, 1984) ar trebui privită simultan cu teoriile globalizării, multiculturalismului, neoconservatorismului cultural. Ea este fundamental, un exerciţiu de sinteză a culturii
post-Gutenberg.

5 Grupul condus de criminalul în serie a ucis, printre alţii, pe Sharon Tate, soţia regizorului Roman Polanski. Sharon Tate era ea însăşi o adeptă a vieţii „în comun", a neo-inocenţei de consum.