Pe 21 martie 2009, la sediul Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă din Bucureşti, s-a desfăşurat a III-a ediţie a Colocviului Naţional „G. Călinescu faţă cu noua critică literară". Temele de dezbatere în acest an au fost Criza culturii critice? - moderator acad. Eugen Simion, respectiv G. Călinescu şi noul canon în critica literară actuală  moderator acad. Dan Hăulică.

Academicianul Eugen Simion se străduieşte să formeze o nouă tradiţie în spaţiul cultural românesc, şi anume ca în martie, luna comemorării lui Călinescu, să aducă împreună pe cei care ar putea forma, în viitor, o nouă generaţie de critici, confruntându-i cu modelul călinescian. Girul acordat este enorm pentru că, deocamdată, majoritatea celor invitaţi nu au cărţi scrise, iar până la constituirea unei conştiinţe critice mai este.

În discursul de deschidere a manifestărilor de anul acesta, Eugen Simion, trecând rapid peste refuzul lui Nicolae Manolescu de a i se alătura, precum şi peste retragerea sprijinului din partea U.S.R. (situaţie salvată de Varujan Vosganian, care a făcut rost de fondurile necesare pentru achiziţionarea volumelor V şi VI din publicistica lui Călinescu, dăruite tuturor participanţilor), a precizat obiectivele acestui colocviu, organizat de Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă. în opinia domniei sale, ar fi vorba, în primul rând, de crearea sentimentului de responsabilitate faţă de literatură la noile generaţii de intelectuali, apoi de formarea sentimentului de generaţie („Cred în sintagma generaţie de creaţie", a precizat amfitrionul) şi, nu în ultimul rând, de mediatizarea proiectului de publicare a tuturor articolelor lui Călinescu. De altfel, discursul său inaugural s-a încheiat cu prezentarea volumelor călinesciene Opere. Publicistică V (1940-1946), respectiv Opere. Publicistică VI (1946-1947), coordonate ştiinţific de cercetătorii Nicolae Mecu şi Oana Soare, editate anul acesta de Academia Română şi de Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă. Eugen Simion a apreciat că articolele cuprinse în aceste două volume mărturisesc despre „condiţia unui mare critic într-o vreme rea" şi evidenţiază „doi Călinescu": unul care se ocupă de politică şi criticul de după Istoria literaturii române de la origini până în prezent, un Călinescu „uluitor", aşa cum îl recomandă excelentele studii Sensul clasicismului (1946), Universul poeziei (1947), Domina bona (1947).

A urmat profesorul Nicolae Mecu, care a trasat tuşe în plus portretului călinescian, propus de articolele din această perioadă. Acesta a subliniat falia care există între articolele de politică militantă, de partid, în care stilul devine unul „fraudulos", aşa cum se întâmplă în portretul caricatural pe care îl face lui Iuliu Maniu, şi articolele literare, în care îşi păstrează aceleaşi principii estetice, nefăcând concesii ideologiei de partid. Totuşi, profesorul Mecu remarcă faptul că şi în articolele cu tematică socială există urme de dizidenţă, ca o consecinţă a polemismului său recunoscut: „oricât ar fi fost înveliţi în catifea, colţii lui Călinescu se văd".

A fost apoi rândul tinerei generaţii să-şi spună cuvântul. Bogdan Creţu şi-a exprimat punctul de vedere în cadrul prezentării lucrării intitulate „Călinescu sub vremi", într-un discurs articulat, cu opinii bine argumentate. Avertizându-ne încă de la început că „vremea proceselor morale a trecut" şi că „un scriitor se prezintă în faţa istoriei literare în primul rând prin opera sa", Bogdan Creţu îşi construieşte un discurs de justificare a adeziunii lui Călinescu la regimul instalat în România după 1945. Dacă înainte de 1944 Călinescu este un homo doctus, care „percepe realitatea ca un reflex livresc", optând pentru izolarea socială necesară creaţiei, în momentul în care ajunge la conducerea unei publicaţii comuniste, Tribuna poporului, devine un ideolog combatant, considerând că munca intelectualului şi munca proletarului sunt înfrăţite, iar literatul trebuie să fie alături de popor, adică activ civic. Acestei adeziuni entuziaste, cu afirmaţii uneori hilare, Bogdan Creţu îi găseşte o justificare „temperamentală": „în asemenea pasaje prefer să observ şarja specifică temperamentului autorului, oricând gata să sacrifice «seriozitatea» scrobită a unei ipoteze de dragul «lirismului alteia». Eu unul cred că în toată această poveste, a adeziunii călinesciene la programul comunist, nu trebuie pierdută din vedere o latură esenţială a spiritului său: histrionismul". Pe lângă histrionism, Bogdan Creţu găseşte şi o altă scuză derapajelor lui Călinescu (vorbim aici de prestaţia de ziarist trimis să asiste la procesul mareşalului Antonescu, al lui Iuliu Maniu sau al lui Ion Mihalache, vizualizaţi cu figuri patibulare, în timp ce, privind nişte fotografii ale lui Stalin, acesta îi apare drept „fin şi blând"): necesitatea existenţială de a se exprima în public. în finalul intervenţiei sale, Bogdan Creţu a vorbit despre tragedia unui intelectual forţat să facă multiple compromisuri pentru a se putea exprima public, necesitate de ordin absolut în cazul lui Călinescu.

Dacă Bogdan Creţu s-a axat în prezentarea sa pe articolele politice, Andrei Terian (Sibiu) s-a concentrat asupra evoluţiei criticii călinesciene în perioada 1940-1948, având în vedere trei studii: Sensul clasicismului, Poezia realelor şi Domina bona. în prelegerea sa, „G. Călinescu şi sensul universalităţii", a pornit de la sublinierea schizoidiei dintre articolele literare şi cele politice. Călinescu i-ar fi provocat pe detractorii săi (Vicu Mândra şi Ion Vitner vor duce o campanie furibundă, care se va finaliza cu scoaterea sa de la catedră) prin faptul că nu a vrut să cedeze în a afirma autonomia artei. Andrei Terian crede că după 1944 apare un nou Călinescu, care îşi revizuieşte viziunea asupra literaturii române expuse în istoria sa literară. în Sensul clasicismului îşi contrazice ideile din capitolul „Specificul naţional" al istoriei sale. Criticul şi-ar fi dat seama că ancorarea în conceptul de literatură naţională înseamnă eliminarea sensului universal al acesteia, de unde şi amendarea colectivismului sau a lirismului în proză, vizându-i pe Rebreanu şi Sadoveanu. în Domina bona, Sadoveanu este apreciat prin componenta ciclică a universului său narativ. Toate cele trei studii călinesciene menţionate ar fundamenta sensul universalităţii literaturii române. în acest sens acad. Dan Hăulică a punctat faptul că „G. Călinescu îşi mântuieşte sufletul de concesiile făcute în practica jurnalieră prin proiecţia în universal a literaturii". De asemenea, amendând oarecum titlul volumelor discutate, a făcut precizarea că G. Călinescu nu era doar publicist, ci şi jurnalist, ceea ce implică o relaţie mai strânsă cu dimensiunea realităţii. Discursul său a fost unul apăsat „pro-Călinescu", chiar idolatrizant, amendând drastic uşoarele incriminări ale lui Bogdan Creţu şi ale lui Andrei Terian. în opinia sa, apariţiile în public ale lui Călinescu (pe care îl consideră singurul critic de geniu român), precum şi săptămânalul bilet din „Cronica optimistului" dădeau tinerilor de atunci „dovada normalităţii", oferind un „colţ imens reconfortant". De asemenea, a punctat faptul că nu îl putem raporta pe Călinescu la programe (de ex., Istoria sa scrisă în funcţie de programul specificului naţional). Cât despre portretul făcut lui Stalin, a menţionat că şi Aragon şi Picasso au adus omagii lui Stalin şi că „nu îl umbresc cu nimic derapajele ideologice". încheierea intervenţiei sale a fost fermă: „să avem modestia de a nu ne plasa în poziţia de justiţiari", „imaginaţia ideilor e tot ce contează la Călinescu", deşi nu ni s-a părut să fi avut cineva vreo atitudine ireverenţioasă faţă de Călinescu. Sintetizând, replica lui Terian, care s-a simţit vizat de discursul academicianului, a fost că „singura moralitate în literatură este să-ţi faci bine treaba. Din acest punct de vedere, Călinescu a fost unul dintre cei mai morali oameni". Oana Soare i-a sărit în apărare, propunând cazul lui Arghezi care, în aceeaşi perioadă, alege să fie disident în chestiunea epurărilor şi a secetei. Cătălin Sturza dă o interpretare psihanalitică a pactului pe care Călinescu îl face cu puterea comunistă. El afirmă că nu oportunismul îl îndeamnă la compromis, ci orgoliul, ghebetul, partea sa de umbră, ţinând de frustrările inconştientului.

În partea a doua a manifestării, discuţia asupra crizei culturii critice a fost deschisă de intervenţia lui Dan Mircea Cipariu, care, printre altele, a lansat şi întrebarea: „De ce nu exportăm cultură critică?" Răspunsul lui Andrei Terian a fost „pentru că nu avem cultură academică, pentru că nu avem un sistem academic de validare". De asemenea nu există un public academic, iar recenzenţii tineri (care scriu constant) sunt în număr de aproximativ 50. Criza criticii ar fi un efect al culturii de masă, cititorii nu se mai ghidează după ce spun criticii. Răzvan Voncu a precizat că societatea de consum nu favorizează, în general, critica. La noi, criza ar fi adâncită de faptul că nu avem o cultură critică, înţeleasă ca abordare ştiinţifică a fenomenului de artă. Critica de întâmpinare are slabe şanse să dărâme ceva ce a construit marketing-ul şi publicitatea, cele care scriu destinul unei cărţi chiar înainte de a fi scrisă. Dar viziunea sa este una optimistă: spiritul critic nu va muri pentru că este un eon, iar critica literară este o formă a sa. Soluţia propusă de Răzvan Voncu: „metisajul criticii cu ficţionalismul, cu biografismul, tinzând către alte forme ale creativităţii. Paul Cernat şi-a centrat discursul pe disjuncţia dintre critica publicistică şi critica publicitară, respectiv dintre critica academică şi critica publicistică, declarându-se un ferm susţinător al criticii de întâmpinare, cea mai necesară, în opinia sa. Eugen Simion a precizat că instituţiile criticii nu mai funcţionează nicăieri în lume, subliniind de asemenea necesitatea criticii de întâmpinare: „criticii care să spună da sau nu trebuie căutaţi ca iarba de leac". De asemenea, a amendat critica tânără că utilizează alte criterii decât cele estetice. în opinia sa, nu numărul criticilor dintr-o generaţie contează, ci existenţa unui scop. De exemplu, generaţia sa a câştigat bătălia pentru Nichita, pentru Sorescu şi pentru alţii. Bianca Burţea-Cernat a punctat principalele piedici ale criticii de întâmpinare: marketingul, „robia ideologică" (împărţirea în grupuri), accentuând faptul că e inacceptabil pentru critici să fie partizani. Subsemnata a avut o scurtă intervenţie, referindu-se la practica unor critici consacraţi de a promova tineri din simplul motiv că aceştia au ştiut să se facă extrem de vizibili pe piaţa literară, prin aceasta criticul asociindu-se unui trend. Cristina Balinte  a adus în discuţie chestiunea blogurilor, ca modalitate de exprimare ce favorizează receptarea. Crina Bud a ridicat problema studiilor culturale, care uneori instituie nişte prejudecăţi (de ex., putem vorbi de literatură feminină, nu feministă) şi nu reprezintă o soluţie pentru ieşirea din criză a literaturii. Teodora Stanciu a subliniat că relaţia dintre canonul literar şi critica literară există în măsura în care criticul este serios şi onest. De asemenea cu exemple de la Salonul de carte de la Paris de anul acesta, a punctat că receptarea critică a unei opere într-un alt spaţiu geografic decât cel căreia îi aparţine nu are legătură cu canonul literar intern. Dan Hăulică a amendat critica universitară care se drapează în concepte, scăpând din vedere materialul concret al literaturii. în privinţa canonului, aceasta este o noţiune cu grad ridicat de variabilitate, dacă ţinem cont de sensurile cuvântului, care a însemnat atât corpusul de legi bisericeşti care au fundamentat religia creştină, cât şi funda de la pantalonul bufant, purtat pe vremea lui Ludovic al XIV-lea. Absolut necesare pentru relansarea criticii ar fi „curajul ideilor", eseul fiind o specie care ar trebui mai mult frecventată, şi interacţiunea cu alte domenii.

Cea de-a treia ediţie a Colocviului Naţional „G. Călinescu faţă cu noua critică literară" a reluat multe dintre punctele de vedere exprimate în ediţia de anul trecut, iar participanţii au fost mai puţini. Ceea ce am remarcat a fost o prelungire a dezbaterilor asupra lui Călinescu. Discursul encomiastic al foştilor lui studenţi, acum poate la fel de celebri ca şi Călinescu atunci, Eugen Simion şi Dan Hăulică, e motivat de specificul relaţiei maestru-discipol. Călinescu n-a fost nicicum „demolat" de cei tineri, mai mult, nu s-a vorbit decât cu voce foarte joasă de oportunismul lui Călinescu, totul explicându-se prin trăsături ale unei psihologii speciale: histrionism, gustul pentru paradox, genialitatea care implică multiplicitatea rolurilor asumate etc. Evident, Călinescu criticul trebuie citit, reevaluat, opera sa constituind temei pentru orice conştiinţă critică. însă păcatele lui Călinescu omul trebuie tratate ca atare, pentru că altfel am face o mare nedreptate celorlalţi care trăiau pentru scris şi prin scris şi care au renunţat să se mai exprime public într-un regim care a decimat valorile.

De asemenea nu trebuie uitat Dan Mircea Cipariu, care şi-a dovedit şi de data asta veleităţile de organizator.