Flux de stiri
| www.tvr.ro - Cultură |
|
| La furat de pălării |
 |
 |
 |
| Aprilie 2009 - BazART | |||
| Scris de Luana LUBAN | |||
| Marţi, 14 Aprilie 2009 00:00 | |||
|
„Spectacolul este ca un fulg de zăpadă prins în palme, care se topeşte în căldură şi lumină..." (Anaid Tavitian) O abordare cronologică... Anul de graţie 2001, printr-o sărbătoare teatrală de excepţie, a marcat semicentenarul înfiinţării Teatrului de Stat din Constanţa. în această jumătate de secol de existenţă şi de creaţie, pe scena tomitană s-au succedat evenimente teatrale fabuloase, teribile, uimitoare... S-au montat nu mai puţin de 300 de premiere, dintre care cele mai multe au fost premiere absolute cu piese ale unor mari dramaturgi români şi străini, au debutat mari actori, Toma Caragiu, Remus Mărgineanu şi ªtefan Iordache fiind doar câteva nume ale marilor personalităţi al căror drum spre glorie a început pe scena teatrului constănţean. Aici s-a organizat primul Festival Naţional de Teatru Antic din istoria teatrului românesc, s-a întâmplat (spre uimirea multor oameni...) Festivalul de Teatru Politic, a fiinţat „Studioul experimental", s-au ascultat peste 100 de conferinţe experimentale, susţinute de Ion Marin Sadoveanu, Petru Comarnescu, Victor Eftimiu sau Ovidiu Drîmba. Greu de cuprins în câteva clipe radiofonice, efemere prin excelenţă, am purces la întipărirea tuturor acestor amintiri pe suprafaţa rezistentă în timp a hârtiei tipărite. Şi iată ce a urmat... Alături de Anaid Tavitian, ne-am întors cu emoţie în anul 1951, atunci când a început să se scrie, încet, dar sigur, istoria Teatrului de Stat din Constanţa, urmărind să păstrăm firul logic al acestei încercări temerare de readucere aminte a primelor decenii ale teatrului dobrogean. Parafrazându-l cu modestie pe Ion Marin Sadoveanu, care a fixat în însemnări fulgurante câte ceva din imponderabilul spaţiului dobrogean, am încercat să explicăm, până la un punct, fascinaţia aproape mistică pe care acest tărâm a exercitat-o asupra creatorului de artă şi nu numai. Uimitor este faptul că istoria teatrului de Dobrogea nu a început acum mai bine de un veac, ci de pe vremea când regiunea se numea Sciţia Minor. Mergând în profunzime cu investigaţia, am aflat că mulţi cercetători, teatrologi şi istorici din domeniul teatrului au spus că acesta îşi are rădăcinile tocmai în acest spaţiu. Afirmaţiile lor sunt susţinute de descoperirile realizate în anii '60, când a fost adus la lumină un depozit de statuete din argilă reprezentând figurine ale unor personaje din teatrul antic. Mari amatori de teatru, locuitorii cetăţii Tomis păstrau în căminul lor, în semn de admiraţie, aceste figurine care reprezentau eroii pieselor ce se jucau în epocă. Deloc întâmplător, una dintre statuetele descoperite, cea care reprezenta masca tragică, a devenit şi emblema Festivalului Naţional de Teatru Antic. Dintotdeauna acest spaţiu generos dintre Dunăre şi mare, în care, parcă şi lumina are un fel aparte de a cădea pe pământ, a exercitat asupra oamenilor de teatru o fascinaţie indescriptibilă. După atâtea secole de când locuitorii cetăţilor Tomis, Calatis şi Histria fuseseră martorii naşterii teatrului antic, era şi firesc ca în cetatea modernă să fie înălţat un templu în care contemporanii să aducă ofrande zeiţei Thalia. ªi, pentru că în povestea noastră nimic nu este întâmplător, trebuie să ştiţi că, cu mult timp înainte de înfiinţarea teatrului, I.L. Caragiale, un mare iubitor al mării şi al diversităţii culturale dobrogene, a conferenţiat la Constanţa, spre bucuria unui public frenetic, aşa cum consemna presa vremii, care a avut şansa să-l asculte pe marele dramaturg vorbind... Despre seriozitate. Aşa se explică faptul pentru care spectacolul inaugural al Teatrului de Stat din Constanţa a fost capodopera caragialeană O scrisoare pierdută. Spectacolul a avut loc pe data de 2 mai 1951, la Teatrul Elpis, un templu construit în 1896 şi care în epocă era singura sală din oraş unde aveau loc marile realizări ale teatrului, ale operetei şi ale revistei româneşti. Trupa teatrului constănţean s-a născut dintr-un amestec inspirat de actori, care proveneau fie din trupele particulare desfiinţate după terminarea celui de-al doilea Război Mondial, fie din amatori de talent. Manea Antonova, Constantin Morţun, Jean Ionescu (directorul cu cel mai lung mandat din istoria teatrului constănţean) şi Romeo Profit, secretar literar al Teatrului de Stat timp de aproape 40 de ani, sunt doar câteva dintre personalităţile care au însufleţit şi au consolidat acest preţios lăcaş de cultură. Parfumul anilor '50, greu de reconstituit în câteva cuvinte, aduce după sine pofta nebună a oamenilor pentru teatru, o vreme în care marilor actori, în plină zi, li se furau pălăriile de către admiratori care astfel păstrau chiar şi un lucru mărunt drept amintire a celor pe care îi admirau pe scenă. Una dintre cele mai cunoscute actriţe ale epocii, Manea Antonova, o nonconformistă de o frumuseţe spectaculară şi cu ochi de peruzea, obişnuia să le spună tinerilor aspiranţi la praful stelar al scenei; „E degeaba dacă sunteţi frumoşi, trebuie să fiţi talentaţi..." Vremuri boeme, în care viaţa actorilor, mai ales a celor din trupele particulare, se petrecea în ritmul roţilor de tren. Teatrul ca o călătorie neîntreruptă cu trenul...  Un alt moment important din primele decenii ale teatrului dobrogean este premiera pe ţară a spectacolului Nu va fi război în Troia de Jean Giraudoux. Pe 15 iunie 1967, pentru prima oară în România, în faţa unui public curios şi numeros, la Teatrul de Stat din Constanţa a avut loc premiera acestei piese regizate de Ion Maximilian. Cu o scenografie exuberantă, foarte giraudoux-iană, frumos articulat ideatic, din acest spectacol s-a revărsat magia limbajului poetic al marelui dramaturg, care a adus în dezbatere o mare problemă a umanităţii, pacea, dar nu într-un registru grav, ci prin umor, ironie, calambur, anacronism, amestec de realitate şi de simbolism filozofic, particularităţi atât de caracteristice pentru Giraudoux. Sandu Simionică (Hector) şi Romel Stănciugel (Ulise), doi actori de mare forţă şi talent „negociau" cu eleganţă, ca doi oameni politici ai secolului al XX-lea, eterna problemă a păcii, doi oameni care, pledând, înţelegeau că, dincolo de justeţea argumentelor invocate cu umor şi scepticism, există destinul care are multe de spus.
Pe scena teatrului a jucat o pleiadă de actori extraordinari: Daniela Anencov (Elena), spirituală şi graţioasă (cunoscută publicului din emisiunea „Daniela şi Aşchiuţă"), Virgil Andriescu (Paris), Ileana Ploscaru, Zoe Caraman, Lucian Iancu, Hamdi Cerchez, Mircea Constantinescu Govora, Constantin Guţu. Jucată cu mult talent şi cu umor de o foarte mare fineţe şi modernitate, Nu va fi război în Troia a reprezentat unul din cele mai strălucitoare şi irepetabile momente din istoria teatrului dobrogean. Navigând printre atâtea poveşti, am acostat la un moment în pragul anilor '70, când la orizont începea să se contureze Festivalul de Teatrul Antic. Dar tradiţia antichităţii şi unicitatea acestui eveniment singular constituie subiectul unei poveşti mai ample, o incursiune în teatrul antic ce a reînviat pentru o clipă între pietrele masive ale Cetăţii Histria. ªi, aşa cum spunea Victor Ion Popa, directorul celebrului teatru din anii 30, „Muncă şi lumină", orice mare oraş are nevoie de un teatru stabil, în aceeaşi măsură orice om, indiferent de statură, vârstă sau religie, are nevoie să-şi cunoască istoria, fie ea şi teatrală, a pământului pe care îşi poartă paşii. Cu un ochi râzând şi altul plângând, Poveştile Thaliei Ex-Ponto ne permit să navigăm, în tonalitate sentimentală, printre clipele unice de istorie ale unui teatru al mării, al poeziei şi, în definitiv, al lumii întregi...
|
|||
| Ultima actualizare în Joi, 04 Martie 2010 11:45 |
Utilizatori online
Avem 14 vizitatori onlineIlustratii
