Învierea lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, este învăţătura de credinţă centrală în creştinism: „Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este credinţa voastră“, spune apostolul Pavel (I Corinteni 15, 17).
Învierea lui Hristos este un act unic şi creator al lui Dumnezeu, al prezenţei Lui în lumea noastră. Prin înviere, Hristos re-creează lumea pe temelia sacrificiului; Crucea este iubirea nebună a lui Dumnezeu pentru creaţia Sa.

Evangheliile canonice (Matei, Marcu, Luca şi Ioan), Faptele Apostolilor şi Epistola I către Corinteni prezintă învierea ca pe un fapt real: purtătoarele de mir, apostolii sunt cei care au fost încredinţaţi de realitatea morţii şi a învierii lui Hristos, căci Mântuitorul li se arată în mai multe rânduri după învierea Sa din morţi. Aceste scrieri fac parte din Canonul Noului Testament, aşa-numitul canon palestinian, şi care a fost stabilit la Sinodul IV ecumenic de la Calcedon, din anul 451. Biserica a respins atunci toate scrierile gnostice, deoarece conţineau elemente care nu corespundeau învăţăturii Bisericii.

Cele mai multe dintre scrierile gnostice au fost descoperite în anul 1945, într-o peşteră din localitatea Nag Hammadi, Egipt. Ele au fost puse pe seama unora dintre ucenicii lui Hristos, pentru a le da importanţă – Evanghelia Mariei, Evanghelia lui Filip etc.
Evangheliile gnostice, ai căror autori, de fapt, nu se cunosc, promovau o viziune subiectivă asupra învăţăturii aduse de Hristos, interpretau apariţiile învierii ca viziuni avute în vise sau transe extatice. Pentru gnostici, învierea este un produs al nălucirilor unora dintre ucenicii Domnului sau ale unor femei mironosiţe. Credinţa este redusă la o lume psihologică, imaginară, acesta fiind un principiu fundamental, principiul gnostic.
Irineu de Lyon (n.130-202), unul din marii apologeţi ai creştinismului, autorul cărţii Adversus Haereses (împotriva ereziilor), îi descria pe gnostici în felul următor: „fiecare dintre ei produce zilnic câte ceva nou, pe măsura iscusinţei sale; căci nici unul de ai lor nu este considerat iniţiat dacă nu dă la iveală vreo uriaşă plăsmuire“; „ei sunt de condamnat pentru că descriu sentimente, pasiuni şi înclinaţii mentale omeneşti şi atribuie Cuvântului divin lucrurile care se întâmplă fiinţelor omeneşti şi toate trăirile avute de ei înşişi“.
Dan Brown, cu romanul Codul lui da Vinci, şi James Cameron, cu documentarul Mormântul pierdut al lui Iisus, sunt doar două exemple din vocile care reiterează motivele gnostice în zilele noastre, motive potrivit cărora întruparea, moartea şi învierea lui Hristos sunt aparente.
Dan Brown acreditează ideea că Iisus Hristos a fost un simplu muritor, un om obişnuit, a cărui divinitate a fost votată în cadrul Sinodului de la Niceea din anul 325.
Documentarul lui Cameron are la bază descoperirea unui mormânt la Ierusalim, în anul 1980, în care se aflau zece sicrie purtând numele lui Iisus, fiul lui Iosif, al Mariei, şi al lui Iuda, fiul lui Iisus. Autorii documentarului au ajuns la concluzia că este vorba de mormântul Mântuitorului şi al familiei Sale.
însă argumentele ştiinţifice pe care le aduc sunt foarte subţiri, aproape ridicole, mai ales că numele Iisus, Maria, Iuda erau purtate de foarte mulţi oameni în aceea vreme.
Ideea pe care o promovează Brown şi Cameron este o mai veche erezie creştină, arianismul. Potrivit arianismului, Hristos nu este Dumnezeu, ci doar un om desăvârşit.
în urma apariţiei acestei erezii, Părinţii Bisericii au formulat Simbolul Credinţei, în care se pune accent pe cele două firi, divină şi umană, ale lui Hristos: El este Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, a murit şi a înviat din morţi prin puterea Sa dumnezeiască.
învierea lui Hristos cuprinde întreaga umanitate, iar Paştele este singurul mediu în care omul poate fi rostit.