Flux de stiri
| www.tvr.ro - Cultură |
|
| ÎNTRE_VEDERI |
 |
 |
 |
| Aprilie 2009 - BazART | |
| Scris de Tehnoredactor | |
| Miercuri, 22 Aprilie 2009 00:00 | |
|
Revista TOMIS (www.revista-tomis.ro) v-a invitat să participaţi la ancheta ediţiei din luna aprilie. Horia GâRBEA Cu o mica întârziere şi scuze, iată răspunsul. E bine să te mai întrebe cineva din când în când nu ce ai făcut şi ce planuri ai, ci ce ai ratat. Totuşi, trebuie să recunoaştem că fiecare act voluntar sau involuntar conţine implicit ratarea altor posibilităţi, nu numai a uneia. Dacă am regreta, ne-am pierde minţile! Aşa judecând, am putea spune că fiecare am ratat totul fiind numai ceva dintr-o infinitate de altceva. în ce mă priveşte enumăr pe scurt:
În fine, minutele pierdute cu răspunsul la această anchetă m-au făcut să ratez un turneu de bridge pe internet şi şansa de a mai bea o bere somniferă înainte de a adormi.
Nu mă pot abţine să nu remarc că, într-un anume sens, toate eşecurile noastre sunt cumva „de succes", în măsura în care le supravieţuim şi mai şi învăţăm câte ceva de pe urma lor. Suntem succesorii eşecurilor noastre, dacă mai apucăm să vorbim despre ele, ca în textul de faţă. Ba chiar le moştenim. Dar dacă aici e vorba despre eşecurile răsunătoare, despre ratările glorioase, mărturisesc că nu de ele mă tem cel mai mult: mai probabile sunt cele insidioase, perpetrate în taină, cu amortizor, ori fâsâite pe durate mari de timp sau administrate în doze homeopatice, cu viclenie. Mai perfidă mi se pare o deturnare şerpească de destin, săvârşită cu binişorul, în care cel în cauză realizează brusc cât de tare s-a îndepărtat de proiectele (şi proiecţiile) entuziaste din tinereţe şi probabil încearcă disperarea celui care ar încerca dintr-o dată să urle din răsputeri într-o lume lipsită de sunete. Rare sunt cazurile de ratare săritoare în ochi, ca a unui penalty de către un fotbalist într-o zi proastă: mult mai rare decât micile ratări de zi cu zi. în istoria personală, suma micilor compromisuri zilnice, adunate în ani de zile, se poate dovedi mai redutabilă decât un mare eşec punctual, oricât ar fi acesta de eclatant... Sau, în cuvintele ducelui De Guiche din Cyrano de Bergerac de Edmond Rostand, actul V: „Mille petits dégouts de soi, dont le total/ Ne fait pas un remords, mais une gene obscure..." O mie de mici dezgusturi de sine, ce nu fac împreună nici măcar cât o remuşcare cum se cade: doar cât o jenă obscură, a ratărilor parţiale şi, de cele mai multe ori, abia perceptibile... Cât de neplăcut poate fi să descoperi, la un moment dat, că nu ai scris destul, că nu ai iubit sau trăit suficient, pe măsura aspiraţiilor tale? Dar din când în când? E otrava amară a eşecului, a nemulţumirii de sine, la care poţi dezvolta, ca Mithridate, o oarecare rezistenţă naturală, înghiţind, zilnic, doze mici din aceasta, aici echivalente cu examenul lucid de conştiinţă.
Nu am nicio îndoială că poezia este ratarea mea cea mai de succes. Nici nu putea fi altfel, pentru că, deşi am încercat cu disperare să împac şi trăirile în care să nu se imprime impulsurile prea terestre, prea conformiste şi nivelatoare ale vieţii-de-zi-cu-zi, dar şi să mă situez în cotidianul plin de seve, amăgindu-mă că pot fi şi pragmatic, coerent şi „concret", adevărul e că nu le-am avut niciodată pe amândouă - şi că, de-abia atunci când m-am situat pe ultimul cerc (dacă nu cumva alunecasem cu cel puţin un picior de pe el) al vieţii roşii, bogate în sânge, am reuşit să fac poezie adevărată -, iar în privinţa „succeselor" sociale ale fiinţei mele de hârtie, simt că ele nu ar putea hrăni niciodată cu adevărat vanitatea pe care încerc din răsputeri să o ţin în frâu (ca să nu mai vorbesc că, vai!, părinţii mei nu vor fi niciodată cu adevărat mândri de mine, oricâte vremelnice reuşite artistice şi oricâtă faima mi-ar putea aduce bietele mele
cuvinte)... Dar nu am ce face, trebuie să merg mai departe, pariind pe ceva ce nu are formă şi nici concreteţea pe care mi le-aş dori câteodată aproape inginereşti sau matematizate. Iluzii...
Dincolo de hazul şi de uşoara ei sclipire paradoxală, problema ratărilor de succes are o certă dimensiune ontologică. Până la sfârşitul vremurilor, atunci când se va petrece discernerea finală a faptelor mele, habar n-am ce să spun. înclin să cred, însă, că, de succes sau nu, orice faptă sau gest care nu mă ţine departe de moarte este o formă a ratării. Atât am de spus. în rest, nu recunosc nimic.
Ratarea face parte din fiinţa şi din destinul fiecărui individ. Ratăm continuu. Ca să folosesc un sofism, aş putea spune că în spatele fiecărei reuşite stă o ratare. Mai mare sau mai mică, în funcţie de implicarea fiecăruia. E de adus aici în discuţie Grădina cărărilor care se bifurcă, a lui Borges, care îşi imaginează libertatea tragică a omului-personaj prins, de fapt, în capcana timpului: „în toate ficţiunile, ori de câte ori un om se întâlneşte cu diverse soluţii, alege una şi le elimină pe celelalte. Creează astfel diferite viitoruri, diferite timpuri, care se înmulţesc, de asemenea şi se bifurcă. De aici, contradicţiile romanului, a fiecărui roman, a fiecărui text epic. Fang, să spunem, deţine un secret; un necunoscut bate la poarta sa; Fang hotărăşte să-l omoare. Fireşte, există mai multe desfăşurări posibile. Fang poate să-l ucidă pe intrus, intrusul poate să-l ucidă pe Fang, amândoi se pot salva, amândoi pot să moară şi aşa mai departe..." împlinire-ratare, iată ce ne animă pe toţi, o dualitate pe care cu cât o conştientizezi mai mult, cu atâta te simţi mai victimă. Un om, un înţelept, ne povesteşte tot J.L. Borges, şi-a consacrat întreaga viaţă căutării, printre nenumărate semne ale naturii, a numelui inefabil al lui Dumnezeu, cifrul marii taine. Din tribulaţii în tribulaţii, iată-l arestat de poliţia unui prinţ şi condamnat să fie devorat de o panteră. E aruncat într-o cuşcă. De partea cealaltă a gratiilor, ce vor fi ridicate într-o clipă, fiara se pregăteşte de ospăţ. înţeleptul nostru o priveşte şi, contemplându-i petele de pe blană, iată că a descoperă în ritmul formelor, în numărul lor, numele pe care îl căutase în atâtea şi atâtea locuri. El află atunci de ce va muri şi că va muri cu dorinţa împlinită - şi că asta nu înseamnă a muri.
Dintr-un anume punct de vedere nu există ratare propriu-zisă, ci există doar problema elecţiunii, a răscrucilor dintr-o viaţă. Carl Gustav Jung psihologizează şi psihanalizează „răscrucea vieţii" ca parte a naturii „inconştiente" la intersecţie cu experienţa individuală şi colectivă: „Atât cât suntem încă natură, suntem inconştienţi şi trăim în siguranţa instinctului fără probleme. Tot ceea ce mai este în noi natură, dă înapoi în faţa problemei, căci numele ei este îndoială şi acolo unde domneşte îndoiala apare şi nesiguranţa, odată cu posibilitatea mai multor căi. Iar atunci când mai multe căi ne par a fi posibile, suntem deposedaţi de îndrumarea sigură a instinctului şi expuşi fricii. Căci acum, conştientul nostru ar trebui să facă ceea ce natura a făcut dintotdeauna pentru copiii săi, şi anume să ia decizii sigure şi univoce, fără să stea la îndoială. Şi de aici ni se trage acea preaomenească teamă că prometeica noastră cucerire, conştientul, nu va izbuti, până la urmă, să imite natura". Prima „răscruce a vieţii" apare în chiar momentul conceperii omului. Răscrucea înseamnă, practic, întâlnirea cu destinul. Părinţii sunt primii martori înfierbântaţi, în fond nişte jucători de zaruri a căror miză e naşterea unor prunci. Dar dacă această întâlnire cu destinul e prima ratare a fiecărui individ în parte? Dacă părinţii, la rândul lor, ar fi ratat întâlnirea...? Dacă Adam ar fi refuzat mărul? La o răscruce şi-a întâlnit Oedip tatăl, pe Laios, şi l-a ucis. Astfel a început tragedia sa. Platon priveşte caracterul aleatoriu al alegerii de la răscruce, cu o accentuată doză de umor negru care este, în fapt, al vieţii: „Un om voia să se spânzure: dă peste o pungă de aur şi aruncă laţul;/ Un altul, care nu-şi găsea punga cu aur, găseşte laţul şi se spânzură". Orice ins este în el însuşi o răscruce unde se încrucişează şi se luptă între ele diversele aspecte ale persoanei sale. Este cunoscut triplul aspect al Afroditei, zeiţă uraniană, oceanică şi htoniană. Ea poate fi zeiţa pudică, zeiţa fecundităţii şi zeiţa lubrică. La răscruci de drumuri devine zeiţa amorurilor vulgare şi impure. în latină, de altfel, trivium înseamnă răscruce şi de aici a derivat termenul trivial. În mitologia greacă există „o zeiţă a răscrucilor", Hecate, care avea un trup triplu, un obraz triplu şi un rol multiplu, între care acela de a stăpâni Cerul, Pământul şi Infernul. La indieni, potrivit ritualului vedic al căsătoriei, în momentul în care cuplul şi alaiul ajungeau la o răscruce, trebuiau rostite următoarele versuri exorcizatoare: „Demonii care dau târcoale şi pândesc,/ De nu i-ar găsi pe însurăţei/ Pe căi bune de aici să scape,/ Demonii să plece fugind./ Cele două roţi ale carului tău, o Surya, preoţii le ştiu prea bine./ Şi totuşi Unica Roată, ascunsă în mare taină,/ Doar cei inspiraţi ştiu ce-nsemnă". în credinţa populară românească, răscrucile sunt privite ca „un sorb magic", loc în care interferează toate energiile, pozitive şi negative şi care sunt domesticite doar de simboluri divinatorii. Prefixul „râs", din „răscruce" sau din alte cuvinte compuse, putea face pe bun încă mai bun. De asta, „... răutatea şi cruzimea cuvintelor poate fi îmblânzită doar cunoscându-le subtila bunătate dialectică", spune Noica. Heidegger, ca filosoful care abstractizează tot ce prinde în calea ochilor, vede în fiecare reprezentare a timpului o „răscruce" sau o infinitate de răscruci, iar în fiecare cale aleasă o întoarcere la un trecut fecund, care ne-a conceput şi care ţine locul de matrice dominatoare: „în măsura în care timpul este de fiecare dată al meu, există mai multe timpuri...(...) Dasein-ul este cu adevărat el însuşi, este cu adevărat existent, atunci când se menţine în această pre-mergere. Această pre-mergere nu este altceva decât viitorul autentic şi unic al propriului Dasein. în pre-mergere, Dasein-ul este viitorul său, astfel încât în această orientare a sa către viitor, el revine la trecutul şi la prezentul său. Dasein-ul, conceput ca posibilitate extremă a fiinţei, este timpul însuşi, iar nu în timp..." Roland Barthes pică în plasă şi zice şi el că tragismul timpului se converteşte în oboseală, iar oboseala este o antecameră a morţii.
Vedeţi, aşadar, în ce încurcătură de maţe metafizice intră bietul om care are şansa sau neşansa să se nască? Unde să mai încapă becisnicul său război de supravieţuire de azi pe mâine? Dar luându-mă cu vorba, sunt pe cale, iată, să ratez chiar şi răspunsul „practic" la această anchetă. Da, când am fost la răscruce, am ratat o mie de alte căi pentru a alege una sau pentru a mă lăsa absorbit de una singură. Bună? Rea? Toate cărţile lumii, de altfel, vorbesc despre ratare. Individuală şi colectivă. Totală sau parţială. Dar niciodată definitivă. De sub zgura lumii omul e în stare să iasă ca iarba, cu piatra în gură. Fiecare poveste are un corp ideal şi un corp material. Textul scris este corpul material al poveştii, în fond o ratare a poveştii ideale. De asta consider că orice carte de pe lumea asta, scrisă cu mai mult sau mai puţin aplomb, ratează „corpul ideal" al poveştii, al operei inspirată de divinitate. Dacă nu s-ar fi inventat niciodată scrisul, azi am fi fost mult mai puţin gângavi, am fi putut vorbi mai departe cu Dumnezeu, aşa cum vorbeau înaintaşii noştri inspiraţi. Scrisul ne-a legat limbile, ne-a izolat de un cer devenit tot mai îndepărtat. Am ratat toate cărţile pe care le-aş fi putut scrie, în favoarea celor pe care le-am scris. Am ratat toate iubirile pe care le-aş fi putut trăi, în favoarea celor pe care le-am trăit. M-aş fi pututa naşte în Thailanda şi aş fi fost pescar. M-aş fi putut naşte în Siberia şi aş fi fost vânător de lupi. Poate că lupii m-ar fi sfâşiat până acum, ca să desăvârşească ratarea individuală a fiecărei fiinţe. Motorul ratării este frica. Chiar frica de ratare! Totul e ca la sfârşit, când omul se pregăteşte pentru „marea ratare", a eternităţii, să se uite (să mă uit) în urmă, la dâra lăsată pe pământ şi să spună (să spun) cu voce chinuită: Am ratat, dar măcar am avut ce rata. În fond, toţi laolaltă şi fiecare în parte ratăm cam aceleaşi lucruri.
Nu cred în mai multe ratări şi nu pot crede implicit nici în cele de succes. Ratarea este numai una, cea de ansamblu. Nu cred în ratarea unui subiect, ci în cea a tuturor subiectelor. Ajunge ca unul dintre acestea să fie dus la capăt cu o încăpăţânare sinceră pentru ca ratarea celorlalte subiecte să devină un succes. Ratările de succes aparţin fotbalului şi serviciilor secrete, unde nici măcar acolo nu există: am ratat şi am câştigat. Cel puţin nu până la capăt. în cele din urmă va apărea şi o finalitate ce va da sens ratărilor de până atunci. Nu cred în propria ratare. Ea apare atunci când nu voi mai fi în stare s-o iau de la capăt. Toate astea se datorează unui soi de grabă a privirii mele, unui soi de superficialitate a fiinţei datorită căreia nu se vede nimic în interiorul ansamblului. De aici şi necredinţa în ratările mici. Orbirea în faţa momentelor scoase din contextul general. în fond, această neputinţă este ea în sine o mare ratare. Nicio bucurie supremă nu vine şi nu trece şi prin urmare nici o tristeţe imensă nu umple locul pe care l-ar fi lăsat gol. Mereu o umplere doar pe jumătate. Mereu o jumătate de gol. în mijloc nu se întâmplă nimic. în mine se echilibrează totul prea devreme. în mine vidul se uneşte cu materia într-un întreg de două ori mai mic. Cu timpul am învăţat să le despart, scoţând materia din vid şi băgând-o la loc până se strânge, până se sparge, până ajunge scânteie, până se înroşeşte şi îmi frige carnea nedespărţită de suflet. Numai aşa sunt în stare să simt ratarea, când se stinge şi ultima scânteie şi inspiraţia dispare în întuneric. Mă simt ratat când nu pot scrie. Mă simt ratat când dorm şi nu visez. Dar niciodată nu îmi amintesc de asta când o iau de la capăt şi alunec vizibil într-o parte sau alta.
Eşecuri de succes, o temă paradoxală. De obicei se întâmplă invers, succesele transformându-se în eşecuri, provocând drame, declanşând efecte riscante ale hybrisului. Evenimentele din 1989 pot fi un exemplu de succes eşuat, de pierdere frustrantă a iluziilor.
Oximoronul eşec de succes pare totuşi frivol, potrivit mai degrabă domeniului economic. Termenii conţin ideea unei tranzacţii demonice, dar şi pe cea a salvării. Faust trece prin aşa ceva, vânzându-şi sufletul. în cazul unor personalităţi, a existat situaţia în care eşecul s-a petrecut în viaţă, iar succesul postum. Un rol decisiv l-a avut, cu siguranţă, hazardul. Toţi autorii trăiesc un eşec de succes, pentru că ei sunt nişte translatori, distrug şi construiesc, fac oficiul metaforic.  Intervenţia norocului, care schimbă soarta cuiva, este un cadou nemeritat. Pronia însă, care vine de la Dumnezeu, care îi protejează pe oameni şi îi insuflă, se bazează pe dragoste. Două momente importante din viaţa noastră se pot înscrie în categoria eşecurilor de succes: naşterea şi moartea. Amândouă înfiinţează realităţi. Prin Creaţie, Dumnezeu a învestit principiul libertăţii absolute, dând omului discernământ şi posibilitatea de a alege. însăşi imaginea noastră are această alcătuire, din slăbiciune şi din putere. Lumea conţine în ea alternativa, eşecul şi succesul; aceasta este o realitate ontologică.Nu am avut eşecuri strălucitoare, adică rateuri transformate în câştiguri, dar în fiinţa mea ele există. Marele responsabil ar fi timpul, fiindcă orice zi care trece şi orice secundă ilustrează sintagma, a morţii şi a trăirii simultane. Tot ce putem converti devine eşec de succes. Metanoia, înnoirea minţii, intră în această categorie. Când dai jos din tine orgoliul, ura, ispitele şi doreşti să o iei de la capăt, să restaurezi omul, devenind sărac cu duhul (smerit), plângându-ţi păcatele şi iubindu-i pe ceilalţi, arătându-te blând, drept, milostiv, curat cu inima, făcător de pace, fiind prigonit pentru dreptate, nedreptăţit şi calomniat, poţi atinge fericirea aparentelor eşecurilor pe care ţi le asumi. Experiind întoarcerea la credinţa din copilărie, sunt tentat să parcurg şi eu această cale. Metanoia, care înseamnă îndreptare, presupune metanii, adică smerire, căderea la pământ şi apoi ridicarea luminoasă, ruperea de cele exterioare şi concentrarea în interior. Când am descoperit religiosul, am pătruns într-un domeniu care cu cât este mai cercetat, cu atât se adânceşte. Se poate ca acesta să fie eşecul meu de succes, moartea pentru un fel de a gândi şi învierea într-altul.
|
|
| Ultima actualizare în Joi, 04 Martie 2010 11:43 |
Utilizatori online
Avem 7 vizitatori onlineIlustratii
