Claudiu KOMARTIN

Prima iubire este, desigur, altfel decât în cărţi. Începând cu un fel de artificii în carne, cu pocnitori în sudoare şi-n sânge: un război fără răniţi, fără morţi. În prima iubire niciun cuvânt nu ajunge, şi palma nu-naintează fără un tremur discret, fără un gest drăgălaş, desuet. Membrana realităţii se subţiază până ajunge o peliculă transparentă, iar lumea se modulează după ritmurile respiraţiei ei. Fără să vrea, cineva îţi face praf toate certitudinile şi orice temei. Orele curg printr-o pâlnie de pâslă, totul pare-ncleiat şi ai avea nevoie, ca să înaintezi încă un metru, de-o vâslă. Neîncheiată şi crudă este prima iubire, iar după ea rămâi mult timp cu o mare, vezi bine, nedumerire.

Bogdan PAPACOSTEA

Tema anchetei m-a dus imediat cu gândul la înţelepciunea înaintaşilor noştri budişti care ziceau Bă, orice să mă-ntrebi, numai despre primul milion şi despre ultima iubire nu! şi-am răsuflat uşurat, mai ales că milionul ăla s-a decolorat un pic de când am uitat să-l scot din buzunarul de la spate al cămăşii atunci când am căzut în apa destul de rece a mării, la data de 1 mai.
Prima mea dragoste, deci, a fost şi va rămâne astfel, ca dovadă a totalei mele fidelităţi, Oana Radu. Eram la grădiniţă, în grupa mijlocie. Singura formă care mă aduna din visare era cea a chipului ei. Bucuria zilelor de grădiniţă era să stau pe scăunel, lângă ea. Am avut certitudinea că sentimentele îmi sunt împărtăşite atunci când n-a mai lăsat pe nimeni să i se aşeze alături, aşteptându-mă. Exact când mă pregăteam să-i spun că o iubesc, am luat vacanţă. Am dat o vară întreagă târcoale pe lângă casa ei, fără nicio speranţă. Abia toamna, când am constatat cu bucurie că suntem colegi de clasă, am aflat că alesesem o casă greşită. Apoi, am intrat, nu de bunăvoie, ci târât cu forţa, în lumea alambicată a etosului feminin. Multă vreme n-am priceput de ce eram pălmuit, ciupit, păruit, pocnit, izbit de colegele mele, aparent fără motiv, deoarece nu le făceam nimic. Oana era maestră într-ale păruielii. Nu o dată şi nu de două, ci de nenumărate ori zulufii mei inocent de blonzi şi-au lăsat dureros obolul în gheruţele nemiloasei mele iubiri. Pentru că nu înţelegeam ce se întâmplă, am început s-o ocolesc. Simpla ei vedere, ca să nu zic amintire, îmi dădea mâncărimi nervoase în zona scalpului. Din cauza mea, deci, relaţia s-a răcit. Mintea-mi elementară de bărbat nu pricepea cum stă treaba cu exprimarea sentimentelor. Am continuat s-o iubesc pe Oana, până când groaza că voi pica iar în mâinile ei mi-a întunecat complet raţiunea. Prin clasa a II-a am reuşit să mă desprind din această dragoste maladivă, mai ales că la orizont apăruse spectaculos o nouă divă, Claudia. Datorită Claudiei am înţeles eu câte ceva despre demonii dragostei, atunci când, după ce m-a dat cu capul de muchia unui perete, mi-am privit mirat mâna plină de sânge. Dar asta este, deja, povestea unei alte iubiri.

Confundată cu paradisul

Liviu Ioan STOICIU

Răspund, să mă aflu în treabă: prima mea iubire a rămas în ceaţă. Nu am nici măcar idee ce e, ce poate fi, de fapt, „iubirea asta în sine: cică „a te îndrăgosti, a fi ataşat nebuneşte, a face pasiune"... Sunt din 1974 (eu aveam 24, ea 21 de ani) cu „femeia vieţii mele" (cum îi spun azi) şi nu mi-am pus problema „iubirii" altfel decât prin prietenie şi devotament. Cu toate acestea, „prima iubire" o percep din amintire legată de alte persoane de sex opus (neapărat) poate fi „iubirea cea mare" ceva trecător? Prima iubire a avut două componente: prima iubire platonică (eram îndrăgostit de domnişoare care habar nu aveau de „sentimentele mele") şi prima iubire cu năbădăi, „cu de toate". Iubirile platonice din liceu au avut în ele ceva bolnăvicios-fatidic: una, o fată din cartierul în care locuiam la Adjud, de o frumuseţe stranie, a murit la 15 ani de cancer, alta (care locuia la blocurile din centrul oraşului, drăguţă, din „familie bună") a avut cancer la un sân, dar a apucat să-şi termine studiile (nu ştiu dacă mai este în viaţă). Dinspre prima iubire „cu de toate" - din 1972-1973: eram la Bucureşti, aveam 22 de ani, în plină boemă (boemă care avea să-mi programeze ratarea pe termen lung). Ea era studentă la „limbi străine", amândoi cenaclişti la „3,14" (un cenaclu studenţesc, pe care îl conduceam la o casă de cultură). Am suferit „ca un câine" din cauza acestei femei de care mă îndrăgostisem iraţional. Şi faţă de care azi nu numai că nu pot să am nicio atracţie, dar sunt intrigat la culme că am putut să o... iubesc într-atât! Ce găsisem la ea? Ea „şi-a trăit viaţa", nu şi-a dorit decât să câştige bani cu orice preţ şi să se distreze (s-a măritat într-un târziu cu un poet-militar care şi-a băut minţile), s-a risipit, n-a publicat nicio carte, deşi era o „poetă sensibilă", a fost sterilă. Am revăzut-o după Revoluţie şi am întrebat-o ce s-a întâmplat cu noi atunci (trebuia să ne căsătorim), mi-a mărturisit că ea nu era decât o... târfuliţă, nepotrivită pentru a fi soţie la prima tinereţe, explora acest gen de femeie „care-şi face de cap" (după ce eu m-am retras, s-a „încurcat" inclusiv cu un asistent universitar al facultăţii ei, asistent însurat, şi a avut loc un scandal public, muşamalizat, fiind fiică de ofiţer de armată; trecea dintr-un pat în altul fără scrupule) şi că trebuie să-i mulţumesc lui Dumnezeu că n-am rămas lângă ea, „te-aş fi distrus". A fost ea „prima iubire"? Imposibil să o cred azi...

Sau prima iubire înseamnă sex şi versuri de dragoste la adresa femeii „care te-a dezvirginat",

Doamne iartă-mă? Că prima mea experienţă sexuală aşa s-a consumat, eu aveam 11 ani, locuiam la un canton CFR în sudul Moldovei (la patru kilometri de oraşul Adjud, dacă vreţi să vă uitaţi pe hartă) şi ea avea 21 de ani şi stătea vara în prepeleac, să păzească strugurii (într-o vie a părinţilor săi, vie cu care se mărginea Cantonul 248); a fost asta o iubire? În amintiri, n-a rămas decât impresia că primul meu act sexual a declanşat creaţia literară la mine şi că femeia din prepeleac era plină de păr (scuzaţi)... Am mai pomenit de „iubirile" mele în Cartea zădărniciei, apărută anul trecut (iubiri pe care mi le-a făcut praf Ştefania Mincu, chiar în revista Tomis, într-un P.S. stupefiant; atacul la persoană din acest P.S. e cu atât mai descalificant cu cât vine de la o doamnă; doamnă în faţa căreia, altfel, eu mi-am scos mereu pălăria; ce frustrări, însă, se ascund în spatele acestui atac la persoană jignitor?)... Aşadar, despre ce „primă iubire" vorbim? Nu m-aş mira să aflu că „marea iubire" e... „în altă parte" - ea nelipsind din nicio normă religioasă sau „bioenergetică", în care are rol salvator. Las la o parte „principiul estetic" legat de „marea iubire". Că iubirea e un lucru foarte mare, cine n-o ştie? Sau că de o mare iubire au parte numai cei norocoşi? „Marea iubire" e şi ea o experienţă naturală (te înalţă, te coboară), de care ar trebui să aibă parte toate genurile de animale (şi de plante, dacă nu şi de minerale; în definitiv, la mijloc e o regrupare a moleculelor), „partidele de împreunare" (pardon, de sex) fiind fundamentale pentru „perpetuare" (acum înţeleg de ce noua generaţie literară e obsedată la masa de scris de organele genitale şi de ceea ce poţi face cu ele, „sunetele fundamentale" se aud de la o partidă de sex). Deşi „gândirea slabă" postmodernă ne învaţă că e preferabilă masturbarea în literatură (sau „marea masturbare"; mai nou am aflat de la „oamenii de ştiinţă" că masturbarea te scapă, la maturitate, de prostată; vă rog să nu strâmbaţi din nas).

Marea iubire, confundată cu paradisul, dă de gol faptul că păcatul şi „ispita" sunt motorul lumii...

Luana LUBAN

Amintirile mele despre prima iubire se pierd în pământul uscat al unei podgorii dobrogene. Mirosul acelor veri lungi, petrecute în Bugeacul bunicilor din partea mamei, îmi revine mereu în minte, ca şi cum oricând ar fi posibil ca mâine să am din nou 5-6 ani şi să umblu slobodă, nepieptănată, murdară, în pijamale galbene, desculţă prin praful moale ca făina şi să beau apă direct din fântâna lui Iordan. Când nu tăiam frunze la câini pe uliţa principală, tăiam frunze venoase de viţă de vie, în timp ce-mi afundam picioruşele murdare în bolovanii de pământ proaspăt răstălmăciţi de sapa lu bunicu. Pe la ora prânzului, nepotul babei Chira avea acelaşi obicei ca al meu, dar pe partea cealaltă a gardului. Bunicile noastre erau vecine numai de vie şi de bocit la-nmormântări, în rest... fiecare avea baba, pardon, treaba ei. Rândul trei de butuci de la mine din vie ducea către nu ştiu ce rând de la el din vie, dar important era faptul că, la un moment dat, ne întâlneam în faţa gardului şi făceam schimb de cârcei. Fără vorbe, fără reproşuri, fără minciuni... Ne strecuram prin găurile ruginite câţiva cârcei verzulii şi chicoteam de la acreală. El, mai îndrăzneţ din fire, arunca în mine şi cu boabe de struguri, dar eu mă-n roşeam şi fugeam în ceardac, de unde priveam bărcile care vâsleau prin balta Bugeacului către cerul sufocat de culorile unui apus leneş, puturos, care parcă nu mai voia să părăsească pământul. În acest tablou idilic, într-o zi nepotul de la Călăraşi mi-a strecurat un bileţel smuls din caietul de pomelnice a lu bunică-sa. Scrisese cu creion chimic nişte aşchii de cuvinte, întortocheate, neobrăzate, imposibil de tradus. Şi-n mijlocul pomelnicului cu declaraţii de iubire, scrijelise o svastică babană din care curgeau câteva picături de sânge...

Vara era pe sfârşite, cârceii se uscaseră de tot, la poarta afirmării bătea tumultos clasa a I-a... Am luat pomelnicul zvasticoamoros şi

l-am ascuns la rădăcina unui butuc. Nu ne-am mai văzut de atunci, nu am mai primit nici cârcei, nici scrisori de dragoste, dar peste timp aveam să bâjbâi cu pasiune prin labirintul întortocheat al reich-ului amoros. Heil, (H)Eros!

Mihail GĂLĂŢANU

E greu să ştiu care mi-a fost prima iubire. Pentru că, de multe ori, cred că prima iubire e mai multe. Poate că a fost Emilia, Ema G., ca punctul G., dar eram mic, poate prea mic. A fost prima întâlnire „sexuală". Eu aveam vreo 8 sau 9 ani. După toate aparenţele (şi amintirile), asta se întâmpla în 1971, vara, poate august, poate început de septembrie, în vacanţă, până în 15 ale lunii. Emilia era cu cel puţin doi sau trei ani mai mare, avea, poate, 11 ani şi jumătate, poate doişpce trecute fix...Cine mai ştie? Emilia o mai făcuse şi cu alţi băieţi. Ştia, deci. Cu mai mulţi, cred. Fără a fi o prostituată. Era, pur şi simplu, prea inocentă. Şi prea tânără pentru asta. Ea m-a învăţat cum. Ea mi-a arătat prima oară, cu propriul ei trup. Luându-mi bărbăţia în mână şi dezmierdând-o. Dar eram bărbat atunci? Greu de spus, greu de ştiut. Poate că nu chiar, încă... Oricum, ştiu sigur că la unsprezece ani şi jumătate eram, cu siguranţă, apt de a face ceea ce face un bărbat, păstrând proporţiile dimensiunilor fizice... Au aflat părinţii mei despre ceea ce se petrecea în casa Emiliei. Mi-au interzis s-o mai văd. Mai târziu, Emilia însăşi s-a mutat în afara oraşului copilăriei mele. Aşa că nu, n-am mai văzut-o. Pe Emilia, însă, n-am iubit-o. Nu aşa cum iubeşti o femeie. Dar am ţinut la ea. Ca la un prieten băieţos, cu care faci sex. Deşi ea avea semnele feminităţii conturate. Asta a fost prima mea experienţă directă a feminităţii proxime. Dar la fel de bine ar putea fi Iri M., da, ea, cea cu părul negru şi drept, tăiat şi pieptănat cu rigurozitate. Pe Iri am sărutat-o, cu siguranţă, cu fiorul iubirii. Asta se întâmpla în clasa a V-a. Prin '74 sau '75, aveam 11 sau 12 ani. Dar ar putea fi mai multe nume aici: Niculina, Dumitriţa. Sau chiar Delia. Şi, poate, cel mai sigur, Carmen. Carmen a fost prima iubire fierbinte, împărtăşită. Acum, toate-s femei măritate. Mă rog, cel puţin trei, dacă nu patru din toate cele şase nume înşiruite. Deci, nu prea ştiu care e prima mea iubire, deşi, promit (asta mi-am promis şi mie, mai demult, într-un fel, am să scriu despre ea).

Mădălin ROŞIORU

Prima iubire m-a lovit (ăsta e termenul!) prin clasa a VI-a. Precoce şi, desigur, platonic, din simplă cuviinţă sau exces de timiditate. M-a izbit şi m-a luat pe sus, de n-am mai ştiut de mine câteva săptămâni, poate chiar luni (nu-mi amintesc exact, dar ştiu sigur, acum, că a fost cea mai reuşită transă încercată vreodată...). Nicicând nu m-am lăsat trăit mai deplin, uitând de mine cu totul! Niciodată n-am mai vibrat la fel ca atunci când contemplam obiectul adoraţiei mele de la o distanţă sigură. Spre cinstea sentimentelor mele, cred că arătam cam idiot, aşa că încă mai trag nădejde că nu m-a văzut prea multă lume pe-atunci. A doua iubire, tot timidă, nu s-a arătat decât mai târziu, în adolescenţă, când lecturile îmi bruiau deja, inevitabil, orice trăire adevărată cu zumzetul lor reflexiv, de citate. De data asta am persistat în zăpăceală câţiva ani, cu o consecvenţă demnă de o cauză mai bună. A treia nici măcar n-a mai fost iubire, cât un plan perfid de răzbunare sau de recuperare a timpului pierdut. Următoarele au avut grijă să experimenteze sau să (se) rateze cât mai glorios, acoperind, metodic, o parte cât mai mare din spectrul erotic. Oarecum plictisit, credeam că le ştiu (aproape) pe toate, până m-am întâlnit, de curând, cu un alt gen de primă iubire, incomparabilă cu nimic anterior: cea pentru primul copil. Dar asta e cu totul altă poveste!...

„Fără dragoste nicio sămânţă nu are gust..."

Adrian ALUI GHEORGHE

Prima iubire e ca prima ţigară, o tragi în piept fără nicio precauţie, te îneci, tuşeşti după care devii (extrem de?) prevăzător.

M-am îndrăgostit prima oară la 5-6 ani, de educatoarea de la grădiniţă. Mi-era aşa de ruşine de sentimentul meu, încât aveam impresia că toată lumea ştie ce se întâmplă, aşa că nu m-am mai dus la grădiniţă multă vreme, consumându-mi vinovăţia ascuns prin vişinii de pe uliţă. A fost greu!

Apoi, copil fiind, consultându-mă pe mine însumi, dar şi după o riguroasă privire în planul realităţii imediate, am ajuns la concluzia că absolut toate miresele de pe lumea asta sunt frumoase, aşa că m-am îndrăgostit de toate pe care le-am văzut, întâlnit, presimţit. De una câte una şi la grămadă. Platonic, dar total. Visam nouri de mirese care treceau peste casa noastră. Se deplasau dinspre est spre vest, reveneau dinspre vest spre est, rochiile lor albe le ajutau să plutească fără probleme. De atunci ştiu, de exemplu, că albul e culoarea care „absolvă" orice obiect de pe lumea asta de propria greutate. Puteţi verifica. Cântăriţi, de exemplu, două obiecte identice, unul alb şi unul colorat. Obiectul colorat e mult mai greu. Cam la nivelul acesta mi-am epuizat, de altfel, şi curiozităţile în domeniul fizicii.

Adolescent fiind, m-am îndrăgostit din nou, „pentru prima oară" cam de o sută unu ori. Ar trebui să descriu totul, pentru probitate, în o sută şi unu de episoade. Poate o voi face cândva...! M-am îndrăgostit mereu de „iubirea pentru iubire", adică un fel de iubire pentru „femeia totală", pentru patria abstractă, pentru neamul destructurat, prezent doar în poveştile idealizatoare. Din acest punct de vedere orice iubire e, dacă nu tragică, măcar dramatică. Adică te obligă să faci ochii „pâlnie"...!

Beatrice LĂPĂDAT

Fusese o după-amiază clasică de martie: floricele, păsărele, cântecele şi, deloc la urmă, ţinut de mână, pentru prima dată. Eram în clasa a V-a, pe vremea când purtam cu mândrie multe agrafe penibile şi şoseţele cu dantele, şi mă fascina la el, dincolo de părul blond şi de ochii verzi, faptul că se ocupa cu cântatul la vioară şi nu ştiu prea bine de ce mă fermeca acest aspect, din moment ce pe vremea aceea nu ştiam nici de muzică, nici de interpretări bune sau ne-bune. Cert e că, după acea după-amiază roz şi lirică, am ajuns acasă, unde am dat de tata, aflat într-o stare mai prozaică şi care, aflând cum mi-am petrecut ziua, a ţinut să îmi spună două lucruri: că nu mi-am făcut tema la matematică (o obişnuinţă, de altfel) şi că „băiatul acela e o pramatie", cuvânt pe care eu nu îl înţelegeam, dar am priceput că e de rău, ceea ce mi-a sporit respectul pentru tânărul artist, de care mă lega, înainte de orice, ura pentru matematică (cer scuze eminenţelor din domeniu).

Tânăra speranţă nu prea se descurca să comunice şi să articuleze corect cuvintele, spre disperarea mea, care aveam deja ambiţii şi vise măreţe de filolog, dar nu era oare muzica limbajul universal? Astfel că trebuia să mă mulţumesc cu priviri şi zâmbete de viitor macho aruncate pe furiş la biserică, iar eu, ca o potenţială clientă a pensioanelor de domnişoare, mă arătam mereu rezervată şi ruşinoasă.

„Pramatia" a plecat în alt oraş, iar eu mi-am consumat durerea, mai ceva ca în tragediile greceşti, în tăcere, drept care m-am gândit că ar fi mai bine să mă fac amazoană. Se pare că nu mi-a ieşit, aşa că am devenit studentă la Litere.