Destinul lui Nicolae Steinhardt, aşa cum este el prezentat în Jurnalul fericirii, poate fi caracterizat drept atipic şi încărcat de paradoxuri, în special cel legat de identitatea sa culturală.

În această intervenţie, vom explora consolidarea mărcilor identitare ale personalităţii lui Steinhardt, cu accent asupra evreului, a românului şi a creştinului, identităţi aflate, cel puţin la nivel teoretic, dar şi istoric, în opoziţie.

Cazul lui Steinhardt exprimă cel mai bine modul de diferenţiere a identităţii culturale, dobândite, de cea naturală, moştenită. Dacă identitatea naturală este cea care are rolul de a-l plasa pe individ între limitele unei tradiţii, ale familiei sau ale comunităţii din care face parte, identitatea culturală se construieşte în decursul timpului şi este, cu siguranţă, caracteristică acelora care nu locuiesc în propria lor tradiţie. Acesta pare a fi şi cazul lui Steinhardt, a cărui identitate evreiască este anulată în favoarea celei creştine şi româneşti. Jurnalul fericirii ne oferă celebra imagine romanţioasă a bisericii Capra din Pantelimon şi a clopotelor sale care au exercitat o atracţie asupra tânărului Steinhardt1, cu menţiunea că mama acestuia frecventa biserica ortodoxă. Însă de aici până la a simţi necesitatea unei convertiri la creştinism este o cale lungă, parcursă de autor prin apropierea de Noica, eveniment care i-a marcat întreaga viaţă, de la arestul şi detenţia sa până la retragerea în mânăstirea din apropierea Clujului.

Cu toate acestea, câteva pagini din Jurnalul fericirii atestă faptul că Steinhardt încercase să se apropie de identitatea sa iudaică. Sub influenţa unui anume Emanuel Neuman, alias Manole în Jurnal, viitorul monah creştin caută un rabin pentru a fi introdus în legile şi tradiţia ebraică. Nu întâmplător, aceste evenimente sunt caracterizate în felul următor: „Dacă stau să mă gândesc bine, până la botez, evenimentul cel mai de seamă pentru mine a fost admirabila prietenie pe care i-am purtat-o lui Manole"2. Acest Manole devine, încă din primii ani de facultate ai tânărului Steinhardt, un mentor care îi modifică acestuia opiniile şi care, printr-o teorie care astăzi ar putea fi denumită „biopolitică", susţine că „de vreme ce ne-am născut ovrei [...] ovrei suntem. Să fim, aşadar, ceea ce suntem"3.

Despre Emanuel Neuman, cel care, iată, are o puternică influenţă asupra lui Steinhardt cel dinaintea botezului, aflăm că i-a distrus preconcepţiile şi i-a oferit o nouă bază, un nou fundament al gândirii; este descris drept liberal în gândire, sceptic în religie, conservator în politică, fascinat în totalitate doar de junimişti. Nefiind interesat de mistică, s-a lansat, împreună cu Steinhardt, în căutarea funcţiei sociale şi politice a religiei, ajungând la teoria exprimată mai sus. Problema pe care au întâmpinat-o cei doi a fost cea a apartenenţei la tradiţia iudaică, la identitatea culturală iudaică, cu care, din câte putem observa, nu avuseseră contact. Găsind, după câteva încercări nereuşite, un rabin care să îi asculte, cei doi au realizat că integrarea în sistemul tradiţiei sociale iudaice cere îndeplinirea unor ritualuri: frecventarea sinagogii de două ori pe săptămână, procurarea unor obiecte necesare cultului, învăţarea limbii ebraice (inclusiv a alfabetului, care îi creează probleme lui Steinhardt, negăsind cărţi scrise cu litere latine). Steinhardt şi Manole au început frecventarea sinagogii, iar primul a încercat să abordeze ebraica. Din mărturisirile sale, observăm că Steinhardt descoperă că ebraica şi alfabetul său nu sunt suficiente, deoarece atrage după sine necesitatea cunoaşterii limbii aramaice, cu alt alfabet ş.a.m.d. Concluzia autorului este simplă: „dădusem de belea"4. Nefiind familiarizat cu tradiţia iudaică, frecventarea sinagogii îl dezamăgeşte pe Steinhardt, care descoperă că nu este o biserică, un locaş de cult, ci un spaţiu în care se recită şi se comentează texte, se îndeplinesc ritualuri etc. „Religia evreiască e o religie în suspensie şi lipsită de cult, iar sinagogile nu-s decât case memoriale. În esenţă, Templul fiind dărâmat şi jertfele de animale cu neputinţă, totul se reduce la citirea sau rostirea regulilor şi prescripţiilor"5. În scurt timp, tânărul Steinhardt va renunţa la studiul tradiţiei iudaice, nu înainte de a fi citit Vechiul Testament în ebraică. Insatisfacţia sa cu privire la ritmul integrării în ceea ce era identitatea sa naturală provine din sentimentul că iudaismul i se pare foarte tehnic, rece şi lipsit de farmecul creştinismului ortodox. Cu toate acestea, încercările sale s-au fructificat în două eseuri publicate în franceză, în jurul anului 1935, care tratează probleme ale iudaismului.

Tentativa nereuşită a lui Steinhardt de a se integra culturii evreieşti va avea, cu certitudine, o pondere mare în decizia sa de a se creştina oficial, prin actul botezului. Însă, mai important, ceea ce aflăm din această scurtă incursiune a autorului în elementele religiei lui Moise este că identitatea sa naturală, cea de evreu, nu conţinea sentimentul apartenenţei la comunitate. Steinhardt este dezamăgit de iudaism pentru că nu se ridica la nivelul creştinismului, în calitate de forţă care poate asigura o coeziune. Probabil că această coeziune a extremei drepte în jurul ortodoxiei şi a românismului îl va determina să aleagă această cale în detrimentul naturii sale moştenite de evreu. Problema identităţii culturale a lui Steinhardt se complică prin despărţirea sa de iudaism şi, paradoxal, printr-o adeziune la extrema dreaptă care se declara făţiş antisemită. Este, totuşi, straniu că Steinhardt nu empatizează cu cei care aparţin etniei sale şi nu îi condamnă pe cei care provoacă agresiunile împotriva lor. Cu toate acestea, viitorul creştin nu este dezamăgit nici de volumul imens de studiu necesar aprofundării religiei iudaice, nici de barierele lingvistice pe care încearcă să le depăşească (din câte am observat, cu un oarecare succes), ci de absenţa cultului din cadrul religiei şi de faptul că nu se permite dezvoltarea unor „virtualităţi". Trebuie menţionat, pentru a înţelege mai bine situaţia pe care a întâmpinat-o Steinhardt în faţa identităţii sale naturale, că religia iudaică este una strict naţională sau, poate mai bine zis, etnică, politică şi socială; pentru iudaism, religia, tradiţia şi naţiunea sunt echivalente. Pe de altă parte, creştinismul nu este religia unei naţiuni sau a unui grup etnic, ci conţine coordonata aceasta a universalismului, a
pan-europenismului şi, chiar mai relevant decât atât, cea a ecumenismului. Acest ecumenism trans-naţional de factură creştină va deveni foarte important pentru Steinhardt, care se va boteza în tradiţia ortodoxă, dar în numele ecumenismului, la botezul său asistând şi clerici greco-catolici6. Nu în ultimul rând, creştinismul, faţă de iudaism, este o promisiune a prezenţei ambivalente (umane şi divine) a lui Christos, a iertării, pe când cea de-a doua este doar o gândire filosofică a absenţei, a remuşcării, a legii. Acest aspect apare în multe dintre intervenţiile pe teme religioase din Jurnalul fericirii, întreţinând suspiciunea că fascinaţia exercitată de creştinism asupra tânărului Steinhardt se configurează în aceşti termeni ai ecumenismului, a figurii centrale a lui Christos ca prezenţă (de unde şi mistica dezvoltată de autor în perioada detenţiei sale), a virtualităţii care permite deschiderea unor orizonturi de sens (şi, prin contrast, tehnicitatea şi legea tradiţiei iudaice).

Identitatea culturală a lui N. Steinhardt se conturează în mod paradoxal: despărţirea de sinagogă şi de iudaism înseamnă şi exaltarea românismului şi a creştinismului ortodox. Este interesant faptul că, împotriva naturii sale, Steinhardt nu aderă la socialism, mişcare social-politică în plină ascensiune în perioada interbelică, în care se înrolase majoritatea evreilor, probabil din motivul că aceasta era unica alternativă viabilă la fascismul anti-semit (atât în estul Europei, dar şi în Occident). Există câteva pagini în Jurnalul fericirii care vorbesc despre perspectivele de dreapta ale lui Steinhardt în opoziţie cu cele de stânga ale prietenilor săi evrei, în special cele legate de un anume Belu Zilber7. Acesta, susţinător al comuniştilor, va deveni el însuşi un deţinut din raţiuni politice şi, ulterior, „vindecat de comunism". Este de remarcat faptul că Steinhardt se plasează în permanenţă în răspăr cu tendinţa generală printre cei de aceeaşi etnie cu el.

Legăturile sale cu mentalitatea şi mişcarea legionară sunt mult mai evidente. Declarându-se naţionalist român, prieten cu membri şi simpatizanţi ai extremei drepte din România interbelică, N. Steinhardt a încercat în Jurnalul său, pe alocuri, un fel de apologie a legionarismului. Pe lângă momentele aproape mistice trăite în compania unor foşti legionari în timpul detenţiei sau al arestului, Steinhardt susţine că România din timpul regimului Antonescu a fost singura ţară din Europa care a îndrăznit şi a reuşit să-şi menţină demnitatea, neglijând ordinele date de Hitler în ceea ce priveşte masacrul populaţiei evreieşti. Antonescu îi apare lui Steinhardt ca un salvator al evreilor, informaţie obţinută în timpul detenţiei de la Radu Lecca, fost director al Siguranţei. La această imagine a lui Steinhardt ca simpatizant al legionarismului contribuie desele sale remarci privitoare la Carol al II-lea şi la conducerea sa dezastruoasă şi, mai ales, un pasaj în care îşi descrie un vis (din 1962)8: „Pe străzile troienite şi pustii ale Bucureştilor umblă disperat un om fugărit, ros de întrebarea: unde să se ascundă? Poliţia e pe urmele lui, cu ordinul de a-l împuşca. Urmăritul se uită încoace şi încolo, neştiind cărei uşi (gangurile, curţile n-ar fi sigure) să-şi încredinţeze soarta. Omul acesta încotoşmănat şi hăituit este Căpitanul. El face la întâmplare câţiva paşi, sună la o oarecare uşă, fie ce-o fi. E pe strada Armenească. A sunat la mine. Eu locuiesc acolo.[...]"9. Acest fragment ne arată empatia pe care o are Steinhardt pentru liderul mişcării de extremă dreaptă, Corneliu Codreanu, şi pentru moartea sa violentă.

Problema dobândirii identităţii culturale a creştinismului ortodox şi a românismului (aşa cum sunt acestea definite de apropiaţii legionarismului, cum ar fi Nichifor Crainic, în Puncte cardinale în haos, sau Cioran cel din încheierea Schimbării la faţă a României) de către N. Steinhardt se completează prin aceste consideraţii. Fiind dezamăgit de practica religiei mozaice, care nu conţine universalitatea şi figura ambivalentă a Salvatorului, neregăsindu-se în opţiunile politice ale evreilor, comuniste sau, cel puţin, de stânga, autorul Jurnalului fericirii„Numai creştin fiind mă vizitează - în pofida oricărei raţiuni - fericirea, curat ghelir. Numai datorită creştinismului nu umblu - crispat, jignit, pe străzile diurne, nocturne ale oraşului - spaţiu proustian descompus de timp - şi nu ajung să fiu şi eu - [...] - unul dintre acele cadavre pe care le poartă, vii, apa curgătoare a vieţii şi nu mă număr printre cei care încă n-au înţeles că mai fericit este a da decât a lua.10" Însuşirea moralei creştine şi a întregii mistici, precum şi a literaturii al cărei fin cunoscător era autorul, au însemnat perpetuarea sentimentului esenţial de caritas. Steinhardt, este cert, gândea creştin încă de dinainte de botezul său în închisoare, iar pentru aceasta stau mărturie rândurile din Jurnal care atestă sentimente autentic creştine faţă de colegi de arest sau de celulă, fie ei şi criminali de evrei. În fond, dacă depăşim excesele pe care însuşi Steinhardt le comite (în ceea ce-i priveşte pe ţigani, de pildă) lecţia Jurnalului fericirii este, din acest punct de vedere, faptul că există o umanitate dincolo de identitate naturală sau culturală, într-un profund sentiment creştin care poate acţiona ca liant şi care poate organiza relaţii interumane autentice. optează pentru ortodoxie şi pentru identitatea naţională românească. Este notabil faptul că tentaţia aderării totale la creştinism, prin actul botezului, nu este doar o revelaţie a detenţiei pentru Steinhardt; acesta îi frecventează pe autorii creştini, asistă la slujbe şi ritualuri creştine în cadrul bisericilor şi mănăstirilor. Întrebarea la care am încercat să răspundem aici, cea legată nu atât de convertire, ci de identitate culturală, în sens larg, arată, în ultimă instanţă, forţa pe care religia lui Christos o poate avea asupra spiritului uman: Steinhardt însuşi, în finalul confesiunii sale diaristice, vorbeşte despre sentimentul de a fi creştin:

1 Steinhardt, N., Jurnalul fericirii, argument de P.S. Justin Hodea Sigheteanul, ed. îngrijită, studiu introd., repere biobibliografice şi indice de Virgil Bulat, note de Virgil Bulat şi Virgil Ciomoş, cu un dosar al memoriei arestate de George Ardeleanu, Mânăstirea Rohia, Polirom, Iaşi, 2008, P.111.

2 P. 224.

3 P. 225.

4 P. 226.

5 P. 227.

6 P. 165.

7 Pp. 266-267 şi pp. 647-648.

8 Pp. 378-379.

9 Pp. 379.

10 P. 662.