Prof.univ.dr. Adrian Miroiu (n. 1954) este şeful Catedrei de Ştiinţe Politice şi Studii Europene, conducător de doctorat la Facultatea de Ştiinţe Politice din cadrul Şcolii Naţionale de Studii Politice şi Administrative. Printre funcţiile deţinute se numără: decan al Facultăţii de Ştiinţe Politice din S.N.S.P.A. (2001-2005), secretar de stat în Ministerul Învăţământului (1999-2000), decan al Facultăţii de Filosofie din Universitatea Bucureşti (1993-1995).

A publicat numeroase lucrări ştiinţifice, dintre care menţionăm: Realitate şi practică socială (1995); Introducere în logica filosofică (1995); Filosofie fără haine de gală (1998); Introducere în analiza politicilor publice (2001); Argumentul ontologic (2002), Fundamentele politicii vol. I Preferinţe şi alegeri colective, vol. II Raţionalitate şi acţiune colectivă (2006-2007).

Costel Popa: Aţi terminat Facultatea de Filosofie în anul 1978. De ce aţi ales tocmai această facultate? Vă pasiona marxismul?
Adrian Miroiu: Nu, nici vorbă. Eu îmi dorisem să fac Matematica şi pentru asta mă pregătisem în liceu. Pe vremea aceea trebuia sa te pregăteşti cu doi-trei ani înainte de a da examenul de admitere, fiindcă era o concurenţă foarte mare. Numai că în vara dinspre clasa a XII-a eram la bunici şi am găsit nişte cărţi de Logică. Un manual de Logică a lui Petrovici, editat la începutul secolului al XX-lea, m-a impresionat foarte mult. Astfel, am studiat Logica în vara aceea, iar la începutul clasei a XII-a m-am decis să merg la Filosofie.

C.P.: Cum se făcea filosofie înainte de '89?
A.M.: Domnule, există o mare prejudecată în legătură cu felul în care se făcea filosofia, în sensul că în spaţiul nostru public e dominant punctul de vedere al unora care au făcut Filosofie la sfârşitul anilor '50 şi începutul anilor '60, o perioadă în care filosofia era foarte puternic ideologizată. Era ceea ce se chema diamat-ul, adică materialismul dialectic, care evident că era o vulgarizare a ideii de materialism dialectic, totul se făcea ideologic. Istoria filosofiei era făcută foarte, foarte prost, în sensul că se puneau accentele, în principal, pe condiţiile sociale în care a apărut un curent filosofic şi se încerca să se conchidă că fiecare filosofie exprimă interese sociale de clasă etc. în plus, erau cadre didactice foarte slab pregătite în perioada aceea.
Eu am făcut Filosofia între '74 şi '78, iar un an de zile înainte am fost în armată. în perioada in care am studiat eu, filosofia s-a făcut în cu totul alt mod. Vrea să vă spun, de pildă, ca să fie clar în ceea ce priveşte marxismul, că noi n-am făcut marxism în facultate. Am avut colegi care voiau să facă marxism şi care făcuseră un cerc de studii în cămin ca să-l studieze pe Marx.

C.P.: Nu avea cine să-l predea?
A.M.: Nu, nu se preda. De pildă, aveam un curs care se chema Istoria filosofiei marxiste, unde am făcut doar despre Marx, mai exact, tânărul Marx, până la manuscrisele economice din 1844, deci perioada în care el era un hegelian sau critic al hegelianismului, şi nici într-un caz nu am făcut ceea ce înţelegem noi prin marxism. Aveam curs de Materialism dialectic, care, de fapt, avea două părţi. O primă parte era despre izvoarele filosofiei marxiste, cum era sloganul, dar în care am învăţat filosofia clasică germană, Hegel, în special, şi Feuerbach. Partea a doua era dedicată conceptelor de materie şi timp, dar noi am studiat conjectura lui Poincaré, mecanica cuantică, teoria relativităţii, despre materie, spaţiu şi timp. Aveam un curs de Materialism istoric în care, de fapt, am făcut o sociologie generală. Aveam curs de Socialism ştiinţific în care am făcut, de fapt, un fel de marxism structuralist al lui Althusser. Deci, propriu-zis, nu se făcea marxism. Accentul cădea atunci pe logică, filosofia ştiinţei şi istoria filosofiei, care de data asta era făcută bine. Dacă la începutul anilor ‘60 era interzis să-l citeşti pe Kant, pentru noi era lectură obligatorie. Cine nu-l citea pe Kant, nu reuşea să treacă anul II. Vezi, cam asta a fost diferenţa.     

C.P.: Ce profesori v-au influenţat cel mai mult în facultate?
A.M.: Au fost mai mulţi, dar cei pe care îi consider eu ca fiind profesorii mei au fost următorii: la teoria cunoaşterii - Mircea Flonta, de asemenea, am lucrat cu profesorul Ilie Pârvu; în domeniul filosofiei sociale - profesorul Cătălin Zamfir, cu care am făcut mai multe cursuri, el tocmai se întorsese din America, unde studiase la Michigan despre teorii ale organizaţiilor, iar profesorii Flonta şi Pârvu studiaseră la München, exact în acea perioadă, cu Wolfgang Steegmüller. De asemenea, un profesor care m-a influenţat foarte mult este profesorul Ion Banu, el preda istoria filosofiei. Pe aceştia îi apreciez cel mai mult, dar profesori apreciaţi de studenţi au fost mai mulţi: de pildă, la cursul de Materialism dialectic, care v-am spus ce conţinea, era profesorul Alexandru Valentin, la cursul de Socialism ştiinţific a fost profesorul Radu Florian, un om extraordinar, dar care s-a retras pentru că nu mai accepta presiunile ideologice la care era supus pentru a face cursul. Am făcut un curs şi de filosofie politică cu o persoana deosebită, profesorul Ovidiu Trăsnea, care a fost primul decan al Facultăţii de Ştiinţe Politice de la S.N.S.P.A.

C.P.: Aţi scris chiar o carte despre argumentul ontologic din perspectiva logico-filosofica. Ce se află la capătul acestui argument?
A.M.: Aş vrea să spun următorul lucru: formula aceasta a argumentului ontologic din perspectivă logico-filosofică e, de fapt, o formulă care vrea să sugereze că e o abordare oarecum limitată a argumentului ontologic. Eu nu cred că există altă abordare filosofică a argumentului ontologic decât cea dinspre filosofia limbajului şi a logicii. Sunt unii care nu sunt specialişti în domeniul ăsta şi care cred că astăzi mai pot spune ceva interesant despre acest argument din altă perspectivă, ceea ce nu cred că este cazul.
Eu am vrut prin această carte să arăt că temele clasice, filosofice, pot fi tratate cu instrumente moderne, adică logica nu este ceva în sine, filosofia limbajului nu este ceva în sine, ci se pot aplica unor teme foarte cunoscute.

C.P.: Aţi publicat în 2006-2007 cartea, în doua volume, Fundamentele politicii. Care sunt fundamentele politicii?
A.M.: Expresia din titlu se vrea una care să şocheze puţin. Când zicem fundamentele politice înseamnă că studiem supoziţiile de bază ale abordării într-un anumit domeniu. în cazul politicii, aici sunt câteva supoziţii pe care le facem sau nu: una este aceea dacă susţinem un individualism sau un colectivism sau un holism social. Eu am adoptat opţiunea individualismului. Sigur că ar putea să fie şi cea a holismului social şi într-o anumită măsură, în diverse studii de ştiinţă politică, se practică studiul pe această supoziţie. A doua este aceea a acceptării raţionalităţii actorilor sociali. Acestea cred că sunt două dintre chestiunile fundamentale, iar pe această bază, într-o disciplină cum este cazul ştiinţei politice, se construiesc teorii, iar pe baza teoriilor se construiesc modele de studiu.
Cred că, pe de altă parte, este foarte important sa dezvoltăm această abordare de tip rational choice şi public choice, care în momentul de faţă sunt nu numai dintre cele mai influente abordări în ştiinţa politică, dar se pare că nici nu prea au rival.

C.P.: Iar paradoxul pare a fi că în România nu este foarte populară această abordare...
A.M.: Exact. Nu e deloc populară, or eu vreau să îi fac pe studenţii şi pe doctoranzii mei să înţeleagă că, dacă vrem să citim ce se publică în revistele de specialitate din străinătate, trebuie să mizam pe această abordare, fiindcă altfel nu înţelegem ce se publică acolo şi nu ştim ceea ce se întâmplă astăzi în domeniul ştiinţei politice. îmi pare foarte rău că această abordare este necunoscută. Eu am încercat cât am putut să o fac cunoscută, dar nu e numai sarcina mea, va fi şi a celor care vor deveni doctori în curând şi care, abordând diverse fenomene politice din această perspectivă, o vor face mult mai cunoscută.  

C.P.: „Suntem nişte meşteşugari în domeniul nostru." Este filosoful un înţelept în cetatea lui, un lider de opinie, cum am spune azi?
A.M.: în spaţiul nostru cultural, abordările elitiste sunt foarte puternice. A fi profesor universitar era considerat, la un moment dat, un statut extrem de înalt, care nu se compara cu al muritorului de rând. Eu m-am opus dintotdeauna elitismelor de acest gen şi am considerat că în fiecare domeniu trebuie să ne comportăm ca nişte meşteşugari, în sensul că trebuie să fim profesionişti. Asta este cel mai important lucru. Să fim profesionişti în domeniul nostru şi să acceptăm că şi alte abordări sunt posibile, sunt de dorit. Nu trebuie să fim foarte rigizi în opţiunile noastre, ci trebuie să fim toleranţi, să fim deschişi la nou. Şi asta cred că trebuie să facă şi filosoful. în al doilea rând, cred că filosoful trebuie să se adreseze lumii de astăzi, problemelor omului contemporan.

C.P.: Nu este o instanţă morala filosoful?
A.M.: Nu, instanţa morală nu o să fie filosoful. E o discuţie foarte lungă în domeniul acesta... Eu cred că fiecare om are simţul moral, poate chiar în aceeaşi măsură. Filosoful are în plus capacitatea de a discuta aceste argumente care sunt de natură morală, de a le face mai clare, dar nici într-un caz filosoful nu este cel care decide în cazuri morale. Morala este o construcţie socială, până la urmă.

C.P.: La ce lucraţi acum?
A.M.: La două lucruri. Am nişte articole pe care vreau să le termin pe tema alegerii sociale, deci care înseamnă felul în care se agregă preferinţele individuale pentru a da preferinţa unui grup. Sunt chestiuni foarte tehnice. Şi a doua chestiune, pe care studenţii şi doctoranzii mei o ştiu sau o pot bănui din ceea ce am făcut împreună, este că vreau să scriu o carte despre socialismul târziu din România. Profesorii, când se ocupă cu aşa ceva, propun un curs despre o temă de tipul respectiv, iar eu am avut cursul acela despre Teorii ale socialismului, exact ca instrument, ca susţinere a cercetărilor mele în domeniul respectiv.
(interviu şi prezentare de Costel POPA)