România pare condamnată la postcomunism, iată o profeţie dură pe care o susţin numeroase voci din spaţiul public, dat fiind faptul că societatea noastră trăieşte cu faţa întoarsă spre trecut, mimând (prost) semnele unei înnoiri adevărate.

Povara trecutului nefericit reverberează în toate sectoarele vieţii cotidiene pentru că acest aspect interesează în discuţia de faţă, în viaţa noastră a tuturor, a celor mici şi neînsemnaţi, dar care fac istoria. Şi pentru că viaţa se petrece în nişte spaţii care o amprentează irevocabil, se naşte întrebarea: ce locuri pun petecea pe existenţa noastră? Acum, ca şi cu douăzeci-treizeci de ani în urmă, o naţiune trăia fericirea de a sta la bloc. Prin Intreprindere sau cu rate la băncile transnaţionale pripăşite pe la noi după revoluţie, blocul era şi continuă să fie emblema supremă a triumfului social, a bunăstării. O himeră alimentată constant de ideea că toţi suntem egali în nevoi şi în posibilităţi. Dacă nu ai un apartament cât de mic şi de meschin, cocoţat în capul atâtor altor indivizi ca tine, eşti impotent, socialmente vorbind, ratat fără nicio speranţa de reabilitare. Casa, o proiecţie „burgheză" (nu-i aşa?) iese din sfera onirică a naţiunii (cel puţin în procentaje covârşitor de mari) în primul rând pentru că în comunism am învăţat că e mai „bine" la înghesuială, împreună, unde halena vecinului îţi sufocă aerul sau unde baba de la trei, curioasă şi cu timp berechet la dispoziţie, spionează de după umbra vizorului sau te priveşte drept în faţă, iscoditor, de pe banca de la intrare, spărgând seminţe.

Totul a început atunci, prin anii 50, după un binecunoscut model sovietic. Obsesia eradicării societăţii burgheze îşi află pandantul şi în sfera arhitecturii unde viziunea lui Lenin din anii 30 continuată apoi de Stalin şi de alţi lideri totalitari, dă naştere caselor comune - dom komuna având ca principiu de funcţionare punerea în comun a spaţiilor domestice, bucătări, băi, şi diminuând până la absurd spaţiile private comparabile cu nişte celule. Este adevărat că şi migraţia populaţiei de la sate la oraşe din cauza penuriei şi cu promisiunea unei vieţi mai bune, a unei educaţii care să permită acest lucru, a generat probleme locative majore ce trebuia soluţionate. Printr-un decret din august 1918, bolşevicii naţionalizează bunurile imobiliare ale clasei sociale blamate şi decimate, burghezia. Astfel iau fiinţă apartamentele în comun - komunalka. Realitatea statistică a începutului de comunism sovietic arată astfel, după cum informează Dicţionarul comunismului coordonat la Polirom de Stéphane Courtois: „în 1926, un milion de moscoviţi trăiesc în mai puţin de 6 mp de persoană, iar jumătate dintre aceştia - în mai puţin de 4 mp."

În anii 50, Hrusciov se dezice de politica arhitecturală grandioasă promovată de Stalin, propunând o arhitectură simplă, naturală, austeră şi economică. Dezideratul propagandei comuniste - Pentru fiecare familie, un apartament - este preluat cu însufleţire de către fiecare cetăţean rus şi va face şi la noi victime ale concurenţei pe piaţa cotaţiilor sociale. Între 1955 şi 1964, parcul imobiliar creşte până la 80%, informează acelaşi Dicţionar al comunismului, evidenţiind şi reversul medaliei: „Aceste construcţii extrem de rapide însă, chiar dacă respectă facilităţile moderne, suferă de un anumit număr de defecte, între care îngustimea - 40 mp pentru un apartament de patru camere. Pe plan urbanistic, dacă marile ansambluri rezidenţiale au fost gândite ca locuri de trai, cu respectarea amenajărilor spaţiilor verzi, infrastructurile nu ţin pasul în acelaşi ritm, ceea ce creează probleme de transport şi transformă aceste cartiere monotone în cartiere-dormitor."

Brejnev continuă la fel de frenetic proiectul locuinţelor, totuşi în 1985, 20% dintre cetăţenii de la oraş locuiesc tot în komunalka.

Scenariul se arată similar în spaţiul românesc, dacă nu chiar mai violent şi cu grave repercusiuni la nivelul percepţiei generale, al mentalului colectiv, al stimei de sine şi a posibilităţilor îmbunătăţirii condiţiilor de trai. Despre invenţia sinistră a locuinţelor comune prin care era anihilată orice urmă de intimitate, depun mărturie numeroşi cetăţeni printre care, unii, care având norocul unei educaţii, reflectă cu gravitate asupra fenomenului. Colocatarii adică „persoane complet străine, de obicei, din sferele agreate, adesea din clasa muncitoare sau dintre cei încurajaţi să vină în Bucureşti cu diverse slujbe ţinând de Partid, adesea cu studii pe puncte, cu dosar bun" (Tatiana Slama Cazacu, Instituţia colocatarilor în Viaţa cotidiană în comunism) afişau o atitudine specifică eroilor zilei în contextul unui regim aberant, menit să pună normalitatea în chingi: „o mentalitate de ocupant protejat de stat." Până la frustrare şi la agresivitate, până la transformarea existenţei zilnice într-una de coşmar nu mai era decât un pas: „Veniseră cine ştie de unde, cu mentalitatea comunistă, vădit răuvoitoare, violentă chiar, lipsită de orice respect al normelor de bună-cuviinţă sau convieţuire, mărginiţi şi în definitiv mitocani, fără brumă de respect pentru mama mea (pildă de tăcută icoană), necum pentru statutul nostru cultural, social, de universitar şi de cercetătoare." Chiar dacă în anii 70 necesarul locuinţelor, de fapt al mult visatelor apartamente, biete adăposturi, nu spaţii intime în care să sălăşuiască liniştea şi confortul necesare fiecăruia, scade, mentalitatea colocatarilor supravieţuieşte, fatalmente.

Metamorfoza spaţiului urban în România socialistă a debutat cu demolări masive, motivate, chipurile, de o necesitate imperioasă. „Sistematizarea" urbană adică eradicarea oricărei urme de ruralism, chiar şi în inima ruralului, la sate, a ras de pe faţa pământului numeroase monumente istorice, lăcaşuri de cult sau clădiri ale arhitecturii vernaculare. Este arhicunoscut cazul cartierului Uranus, distrus complet de proiectele comuniste megalomane ca, de pildă, proiectul Victoria Socialismului, un nou centru civic care a impus evacuarea a 400.000 de oameni şi care urma să cuprindă Casa Poporului, bulevardul Victoria Socialismului cu imobile de apartamente destinate membrilor importanţi ai partidului şi clădiri impunătoare ce aveau să găzduiască ministere, Biblioteca Naţională, o sală de concerte pentru Cântarea României. În aceste condiţii, arhitectura devenise o modalitate de legitimare a discursului politic şi punea umărul, cu minuţiozitate şi cu perseverenţă, la reificarea noastră.

Calchiind modelul sovietic, Consiliul de Miniştri se erijează în „arhitect şef" şi înfiinţează în 1952, Comitetul de Stat pentru Arhitectură şi Construcţii, însărcinat cu planurile de sistematizare socialistă. Arhitecţii nu mai puteau profesa liber, ci erau constrânşi să „creeze" sub oblăduirea instituţiilor specializate, supervizate de Stat. Funcţionalitatea, standardizarea, prefabricarea deveneau punctele cheie ale noului peisaj urban promovat la Moscova de către Hrusciov şi preluat ca model absolut şi de celelalte „democraţii populare", sateliţi ai Federaţiei Ruse, precum România. Miza, deloc nerealistă, în fond, era construirea de locuinţe ieftine pentru clasa muncitoare aflată în exod masiv de la sat la oraş, fapt ce a asigurat regimului un val de simpatie imediată.

Efectele devastatoare ale acestui avânt dedalic, oricât de justificat de realitatea subită a zilei, s-au arătat inerente. Spaţiul locativ pentru omul nou, hotărât prin lege conform decretului 78 din 1952, era de 8mp, cu amendamentul că odată asigurat acest minim tuturor cetăţenilor, se va trece la etapa următoare şi anume lărgirea spaţiului de locuit. Dar intimitatea? Dar plăcerea de a-ţi îngriji grădina sau de a citi o carte la umbra binecuvântată a unui copac? Mofturi „burgheze", capricii, strivite fără drept de apel între betoanele comuniste omniprezente!

Desigur că egalitatea, atât de trâmbiţată şi devenită crez absolut pentru masele naive, funcţiona precum în fabulă, doar pentru căţei. În definitiv, elita comunistă nu pregeta să ducă o viaţă burgheză, cu spaţii generoase de trai, cu vile la mare şi la munte, cu plimbări în Occident şi tot confortul unei existenţe moderne. Normele în vigoare, impuse limitării spaţiului locativ nu se aplicau doar construcţiilor noi, ci şi celor existente. Astfel s-a inventat coabitarea în locuinţele fostei „burghezii" cu toate efectele ei nocive cunoscute la nivel social, interuman.

Blocurile comuniste colorează şi astăzi, trist, oraşele ţării care par, pe cele mai multe artere, a fi identice. Sunt cutii de chibrituri cu şiruri de geamuri, de cele mai multe ori, inegale, cu o populaţie atât de diversă încât creează senzaţia unei glume macabre a unei divinităţi cinice, divinitate ce a aruncat la nimereală oamenii de peste tot doar pentru plăcerea de a vedea cum îşi duc zilele din greu, cum încearcă să se tolereze sau cum îşi fac şicane în proverbialul stil românesc care proclamă moartea caprei vecinului cu orice preţ.

Timpul n-a mai curs în blocurile comuniste, în ciuda spoielii de campanie electorală, a termopanelor sau a interfoanelor, a mult trâmbiţatei reabilitări termice. O descriere precum cea care urmează nu reprezintă o excepţie de la regulă, ci dimpotrivă, conturează perfect măreaţa moştenire comunistă: „Blocul nostru este construit în 1981. Are casa scării întunecată, îngustă, mărginită de o jumătate de perete dată cu ulei bejuliu, peste care se înalţă văruiala cu humă aproape gri. A rămas aşa şi astăzi, ca şi gestul flegmatic cu care vecinii îşi strivesc ţigările cu piciorul, pe cimentul holului comun, înainte de a intra în apartamentele proprii, ale căror uşi sunt decorate cu ciudate marmorări de vopsea maronie. Încercam s-o luminăm punând câte un bec mai puternic, măcar să nu-ţi vină să faci bau când ieşi din lift." (Bloc în Anii 80 şi bucureştenii) Şi totuşi blocul comunist continuă să ne anime speranţele, să ne amaneteze pentru o viaţa întreagă, cu promisiunea vagă a unei existenţe cel puţin decente, de secol XXI. Lipsă de alternative sau nostalgia unei himere, dovedite în rânduri repetate?