În 2009, Premiile Academiei Americane de Film pentru categoriile Cel mai bun film străin şi Cel mai bun scurtmetraj de animaţie au luat ambele drumul Japoniei şi am certitudinea că cele două Oscaruri primite  printre alte premii la diferite festivaluri de film şi de animaţie câştigate de cei doi concurenţi  sunt binemeritate şi atrag atenţia spectatorului occidental spre un alt tip de film şi un alt fel de animaţie sau spre acel fel de a povesti pe care cinematograful supraaglomerat american nu l-a experimentat niciodată. Este vorba de filmul regizorului Yojiro Takita, Okuribito (Departures) şi despre animaţia lui Kunio Katô, Tsumiki no ie (fr. La Maison en Petits Cubes/ en. Pieces of Love), care au în comun nu numai ţara de provenienţă, ci şi un soi de melancolie sau linişte narativă şi care se prezintă amândouă ca o călătorie în trecut sau o reîntoarcere la origini. Chiar dacă subiectul este diferit şi este vorba despre două genuri tratate separat în revistele de specialitate, cele două poveşti converg spre amintirea doliului şi parcurg axa timpului în sens invers, căutând atât vindecarea prin trecut, cât şi recuperarea acestuia.

Departures nu este un film despre moarte. Protagonistul, Daigo Kobayashi (Masahiro Motoki), este un violoncelist fără speranţe de a se afirma în plan artistic atunci când orchestra din care face parte se desfiinţează. Eşecul îl determină să părăsească oraşul şi să se retragă la ţară împreună cu soţia sa. Kobayashi se întoarce în casa copilăriei, o fostă cafenea-jazz în care amintirea părinţilor lui încă mai adastă în discurile vechi de pick-up şi într-o piatră ascunsă, inima tatălui său. Avem, aşadar, două prezenţe invizibile: o mamă la a cărei înmormântare Kobayashi nu a putut ajunge şi un tată care şi-a părăsit familia şi al cărui chip nu poate fi regăsit în niciuna dintre amintirile protagonistului.

Interesat de un anunţ din ziar prin care o firmă, aparent de turism, caută să angajeze un asistent, Kobayashi se prezintă pentru interviu şi este imediat angajat pentru un job neaşteptat: acela de a pregăti trupul celor decedaţi pentru înmormântare, adică de nôkanshi. Ritualul anterior plasării trupului în sicriu pare o practică ezoterică, ce implică un număr extrem de redus de mişcări ale maestrului de ceremonie. Totuşi, prin atitudinea de reverenţă faţă de trupul fără suflare pe care nôkanshi îl înfrumuseţează şi chiar îl „învie" pentru cei care asistă la ritual, această îmbălsămare temporară nu este în niciun fel respingătoare, ci pare mai degrabă o artă a frumosului.

În plus, Departures nu vorbeşte despre moarte, ci despre despărţiri, despre lucrurile pe care ai fi putut să le faci când încă mai era timp şi despre ratare. Kobayashi este omul învins de oraş, dar şi un personaj care încearcă să regăsească legăturile cu trecutul său, care nu vrea să mai fie rupt de obârşii, ci vrea să construiască peste temelia părăsită cu mult timp în urmă. Este în acelaşi timp un film despre revenirea la tradiţie, unde pare să aştepte miezul echilibrului protagonistului. ªi este o călătorie personală şi spirituală pentru Kobayashi care îşi va vindeca complexul oedipian atunci când are şansa de a-şi revedea tatăl, pe care îl va conduce pe ultimul drum.

Masahiro Motoki îşi joacă rolul fără nicio scăpare, dar elementul-surpriză al distribuţiei actorilor este Tsutomu Yamazaki, în rolul directorului firmei de pompe funebre, Sasaki. Yamazaki are o mimică extrem de expresivă, iar secvenţele în care personajul său pare un gurmand prin excelenţă sunt savuroase. Aici cred că alegerea regizorului a fost făcută datorită serialului Kurosagi, în care Yamazaki   în rol secundar  este surprins la aproape fiecare apariţie savurând câte-o bucăţică neînsemnată de mâncare. Un alt plus al filmului este coloana sonoră, în compoziţia lui Joe Hisaishi, o partitură splendidă în care fiecare notă îşi găseşte existenţa ideală.

Departures redă morţii demnitatea cuvenită, arătând în acelaşi timp că aceasta survine în urma unei vieţi trăite din plin şi, în ciuda faptului că fondul pe care acţiunea se desfăşoară este unul funebru, Departures spune răspicat carpe diem! şi invită spre trăire.

Acelaşi tip de călătorie în trecut este şi scurta animaţie La Maison en Petits Cubes, care povesteşte temporal descendent viaţa unui bătrân ce locuieşte într-o casă năpădită de ape. Bătrânul construieşte noi nivele pentru a se salva de apele care cresc, dar este nevoit să coboare într-una dintre camerele anterioare atunci când îşi pierde pipa. Pe măsură ce coboară mai adânc în şirul de case, bătrânul îşi redescoperă amintirile trecutului: mai întâi o soţie bătrână şi bolnavă, apoi nepoţii săi, din ce în ce mai îndepărtat în timp şi în memorie, nunta fiicei sale şi, chiar la începuturi, întâlnirea cu femeia pe care a iubit-o dintâi şi alături de care începe să construiască prima casă, punând cărămidă lângă cărămidă.

Kunio Katô s-a remarcat de la început în lumea animaţiei japoneze prin abstractele The Apple Incident şi The Diary of Tortov Roddle (Aru Tabibito no Nikki), dar La Maison en Petits Cubes este prima animaţie din serie care urmează fidel o structură logică uşor inteligibilă şi care atinge prin prezentarea unei situaţii palpabile şi apropiate la un anumit nivel de propria experienţă a spectatorului. La Maison en Petits Cubes pare să surprindă esenţa unui prezent care şi-a uitat trecutul şi care porneşte acum în căutarea începuturilor.

Şi dacă în Departures vorbeam despre omul reprezentat în afara oraşului, căutându-şi independenţa de construcţiile recent inoculate în viaţa fiecăruia dintre noi, animaţia lui Kunio Katô ilustrează omul în căminul său, înconjurat de dragoste şi de bucurie, aceeaşi bucurie de a trăi pe care oricine o simte în prezenţa morţii.