De ce atâta disperare în mai toate discursurile de la tribună sau private?

Majoritatea profesorilor, mai mici sau mai mari, mai capitalişti (à la Caragiale) sau mai de provincie strigă în gura mare disperarea lipsei de apetit pentru lectură. Pe lângă aceşteia, culturnicii sau oricare alt individ cu nostalgii puerile despre anii de şcoală sau despre tinereţea îndepărtată perorează cu năduf că nu se mai citeşte ca altă dată. Este aceasta vreo pandemie? O conspiraţie a necititorilor? O nouă boală a secolului sau doar un fapt firesc pe care capitalismul l-a adus cu sine într-un postcomunism bolnav încă de iubirile defuncte?

Un  răspuns cât se poate de plauzibil şi de lucid oferă Andrei Pleşu într-un articol numit cronicăreşte Cititul cărţilor (pentru că reconverteşte sensul celei mai cu folos zăbave din viaţa omului, cetitul cărţilor). De la Miron Costin încoace, lucrurile s-au schimbat, însă, radical şi nu neapărat în rău. În primul rând, cărţile „se înmulţesc epidemic", subliniază Andrei Pleşu o realitate evidentă. Este firesc aşadar ca „declinul lecturii" să fie declanşat de „inflaţia textului". Nu doar alternativele care ne răpesc lecturii ne tentează, ci ne inhibă mai ales avalanşa de cărţi gata să ne sufoce. Atunci când variantele de alegere sunt infinit de multe, se produce efectul de recul, încremenirea totală, abandonul. În acest marasm al grafomaniei heirupiste, criteriile sunt dinamitate cu totul. Ies la suprafaţă cei promovaţi puternic. Cine mai merită citit? O soluţie ar fi, propune acelaşi autor al Îngerilor, „o temporară asceză". Iar noi adăugăm, o atentă şi lucidă privire în oglindă. Fiecare citeşte cât îi trebuie. Nu este semn de apocalipsă dacă nu suntem la unison, dacă unii preferă doar inscriipţiile de pe garduri, iar alţii filozofi de secol XIX.

Însă obsesia pentru actul înălţător al lecturii nu este altceva decât un alt reflex condiţionat la o existenţă pe care mulţi o regretă, viaţa în epoca de aur. Mirajul lecturii, acest derapaj fericit de la cotidian conferea multora senzaţia că ei sunt fiinţe speciale, suficient de inteligente ca să se sustragă unei realităţi nefericite. S-a născut astfel un adevărat cult al cărţii care persistă în mintea unei mase considerabile, un soi de paşoptişti actuali, plângători pe ruine.

Eugen Negrici îndrăzneşte să decimeze mitul, demascându-i cu minuţiozitate şi sadism toate mecanismele psihologice întru mai buna percepere a realităţii de către cei de acum, partizanii capitalismului... romanian style. Cartea sa mult blamată, Iluziile literaturii romîne, face printre multe altele şi „gestul iconoclast" de a tăvăli magia cărţii în colbul realităţii descurajatoare. A se reţine că autorul citat nu spulberă un mit ca urmare a unui impuls rebelo-adolescentin, el observă datele
socio-politice ale producerii unei fenomen cât se poate de previzibil în condiţiile alienării provocate de comunism: refugiul în universuri compensatorii precum cele oferite de lectură sau plăcerea măruntă de a vâna adevăruri spuse cu jumătate de gură de către opozanţii închipuiţi ai regimului. Eugen Negrici nu atacă frumuseţea primară a cititului, ci explică în termeni de maximă luciditate isteria unui fenomen normal în condiţii de anormalitate, dar anormal în condiţii normale: cititul masiv, din disperare, din dorinţa de a se salva, de către orice categorie socio-profesională.

Comunismul a făcut din noi cititori acerbi, înverşunaţi, bolnavi de o boală vindecabilă în capitalism unde în afară de citit mai există şi altceva. Anii 60, evocă Eugen Negrici au înlesnit apariţia unor traduceri importante, intrarea pe piaţa românească a unor autori capitali, editurile au scos tiraje impresionante, cărţile erau ieftine şi astfel s-a format plăcerea pentru citit. Fapt lăudabil de altfel, o perioadă romantică pe care şi criticul o regretă. La toate acestea se adăuga inexistenţa alternativelor.

Cititorul din acele vremuri a căpătat un snobism aparte, al celui care are senzaţia detectivistă că descoperă lumea agăţată de o pagină tipărită. Se considera depozitarul unei înţelepciuni care îl făcea să suporte mai uşor viaţa mizeră de zi cu zi.

Apetitul pentru carte s-a intensificat în anii '80 când penuria a luat proporţii devastatoare. S-a ajuns la o adevărată mişcare de contrabandă când cărţile „bune" erau date pe sub mână cititorilor înfocaţi şi descurcăreţi care îşi alimentau astfel iluzia participării la un mister accesibil, de fapt, tuturor. Lucru cu atât mai evident în anii '90, când democraţia câştigată cu greu a făcut din orice tiparniţă o editură. Asistam la nimic altceva decât debuşeul unei societăţi paralele, ieşite acum la suprafaţă: „Câţi dintre editorii care au făcut avere în primii trei ani postrevoluţionari îşi vor fi dat seama că îşi datorează succesul în afaceri magiei cărţii şi numărului - de neconceput în Occident - de cititori fideli, aflaţi mereu în aşteptarea miracolului literaturii, care, pentru câteva ore, răzbuna o existenţă cenuşie?" se întreabă acelaşi Eugen Negrici. Probabil că foarte mulţi. Mai trist este că puţini au realizat schimbarea decorului politic şi social şi au început să se tânguie odată ce magia cărţii şi-a pierdut din strălucire forţând oamenii la normalitate. Tristeţea este cu atât mai mare cu cât vorbim despre inadaptabilitatea părinţilor noştri, a celor de vârsta domnului Negrici pe care inutil am încerca să-i menţinem într-o lume revolută ca în excelentul film Adio, Lenin în care fiul ascunde mamei căderea zidului berlinez doar pentru a o ţine în viaţă în lumea ei familiară, cunoscută, chiar dacă sufocată de toate lipsurile posibile. Decalajele lor, ale celor inadaptabili, sunt iremediabile, de unde şi încrâncenarea şi veşnica pomenire a revitalizării gustului pentru lectură  şi un adevăr uman, înduioşător, în definitiv pentru că exprimă o neputinţă adâncă, a lor: „cei ce aparţin generaţiilor care, găsindu-şi salvarea în lectură, au întreţinut un cult disperat al cărţii, făcând efortul să prelungească o agonie, nu-şi dau încă seama sau nu vor să accepte că, în vremuri normale, cartea devine un simplu instrument de cunoaştere şi de plăcere printre altele, cîteva."

Tristeţea merge şi mai departe şi se propagă. Există şi tineri, nu puţini la număr, cu pretenţii de intelectuali, care jeluiesc pe aceeaşi temă. Idei primite de-a gata, inoculate tâmp în ciuda unei realităţi evidente. De câte ori nu aţi auzit din gura unor tinere doamne profesoare că nu se mai citeşte, când ele însele împănate de ipocrizie discută febril în pauze despre cum se pun murăturile şi nu despre cărţile de predat pe care, poate, nu le-au citit încă? Sau vreun tinerel absolvent de facultate particulară care se luadă cu biblioteca pe care tatăl său, sculer-matriţer a clădit-o cu eforturi în comunism, uneori stând la coadă la cărţi sau dând şpagă şi pe care el o şterge doar de praf din când în când? Cât de inactuali toţi aceşti oameni care, iată, trăiesc cu păcatele părinţilor lor, într-o altă lume ce ne pare acum cel puţin hilară.