De la Ovidiu încoace, aşezarea tomitană este receptată ca un loc al exilului (parte a sfârşitului sau a periferiei lumii), vânturi năpraznice orientează casele cu spatele spre mare, arheologia este decretată în ultimul secol, ştiinţa supremă fiind singura capabilă să-i evoce trecutul strălucitor, iar artistul „răpus de-al său talent" este privit ca o persoană stranie, greu de înţeles (pornind chiar de la limbă, iar în sens metaforic, de la stil), dacă nu chiar incomprehensibilă, aureolată însă de aventură a omului, a destinului său, mereu sub vremi, a operei.

Asimilarea oraşului-portuar cu deşertul-cultural este comună celor mai multe consemnări, iar intervenţiile noastre cu caracter de program în cazul unor artişti plastici emeriţi, acum mentorul Ioan Mătăsăreanu la împlinirea a 80 de ani şi ucenicul Ion Tiţoiu la 60, a instanţelor de consacrare, Muzeul de Artă, sau a spaţiilor magice care au determinat constituirea unor adevărate colonii artistice - litoralul, ca parte a lumii mediteraneene, cu specială privire asupra Balcicului în perioada interbelică -, nu sunt decât episoade ale unor eforturi concertate, care se canalizează continuu către schimbări în mentalul colectiv.

Şi dacă tot am evocat boema dinainte de ‘89 (eram, pe atunci, mai prietenoşi unii cu ceilalţi), să-i adăugăm cele două nume sărbătorite şi să nuanţăm: Ionel Mătăsăreanu este un fenomen social, pictorul reuşind să spulbere tiparele pe care tocmai le-am enunţat; le-a biruit prin originalitate, prin calitatea şi accesibilitatea picturii, situată viforos sub semnul inspiraţiei, prin prezenţă (intransigenţa pe care o manifestă este dictată de propriul cod moral), prin ceea ce se numeşte, evocând un alt mare împătimit de valori cromatice şi muzicale, violon d'Ingres. A cântat Bach în muzeu, la vernisajul lui Ion Sălişteanu, în urmă cu câţiva ani, transpus (ca întotdeauna), într-o tăcere de catedrală şi o reculegere pe măsură.

Ionel Mătăsăreanu, dascălul atâtor generaţii, cel care a orientat, prin pasiunea sa pentru pictură, atâtea alte destine, şi Ion Tiţoiu nu se află întâmplător printre acestea, reprezintă o altă faţetă a personajului evocat, misterios şi sfios ca toţi artiştii adevăraţi. A-l cinsti pe Ion Mătăsăreanu la optzeci de ani (pe care îi împlineşte la 23 martie, La mulţi ani, maestre!), înseamnă recursul la o lume saturată de lumină, trăind sub semnul combustiei interioare, o lume care se configurează în jurul mării singura sirenă care l-ar fi putut ademeni spre Constanţa, îndemnându-l să trăiască aici. Nu trebuie uitat că Ion Mătăsăreanu este cetăţean de onoare al oraşului - o onoare pe care se sfieşte să o proclame, dar pe care noi nu ne sfiim să o reamintim celor neavizaţi.

Ion Tiţoiu există în substanţa acestui articol ca învăţăcel, deşi anii săi de formare s-au încheiat de mult şi cu bine. El este o prezenţă dinamică în viaţa oraşului şi în conştiinţa locuitorilor săi. Dar, mărturiseşte distinsul nostru coleg, apartenenţa sa la breaslă, iubirea şi respectul pe care le nutreşte pentru artă, i-au fost revelate de dascăl. Desigur că şi Mătăsăreanu a descoperit în tânărul, pe atunci, Ion Tiţoiu, latenţa unei expresivităţi şi a unei autenticităţi care îşi căutau forma adecvată de expresie.

Artist gravor capabil să creeze efigii ale spaţiului căruia i se dedică, portretist care ştie să creeze, din linii puţine, o fizionomie, director al singurei reviste cu ieşire la mare, însufleţită de spiritul tânăr al redactorilor săi, Ion Tiţoiu este unul dintre personajele de vitrină ale Constanţei.

Dar ceea ce apreciez eu cu deosebire la Ion Tiţoiu (direct interesată fiind), este capacitatea de a sesiza, dintr-o privire, valoarea, căreia i se şi dedică imediat şi reverenţios, indiferent de provenienţa acesteia (persoană apreciată sau nu, amic, inamic etc.). Muzeografia naţională şi-a ratat astfel unul dintre reprezentanţii de seamă !