Flux de stiri
| www.tvr.ro - Cultură |
|
| Consolarea confesiunii |
 |
 |
 |
| Aprilie 2009 - BazART | |||
| Scris de Raluca ŞERBAN NACLAD | |||
| Marţi, 21 Aprilie 2009 00:00 | |||
|
Fiecare dintre noi are un fel de listă secretă a cărţilor preferate, una care, eventual, nu se încadrează în canonul public. Nu ne gândim aici neapărat la cărţile pe care le-am recupera pe fantastica insulă pustie, ci la autorii şi poveştile care ne însoţesc plăcut cele mai banale gesturi cotidiene. Pe de altă parte, o astfel de listă reprezintă şi o recomandare solidă de lectură făcută prietenilor şi cititorilor noştri. De aceea ne-am gândit ca rubrica de faţă, inedită pentru revista noastră, să fie prezentă în fiecare ediţie a anului 2009, ca o bună modalitate de a afla cum se raportează redactorii şi colaboratorii noştri la complexa lume a literelor. În cazul meu, alegerea unor cărţi preferate ţine de o subiectivitate a contextului. Starea mea din momentul acesta, în care hotărăsc despre ce cărţi voi scrie la Buda books, îmi dictează să aleg: Jurnalul fericirii, al lui Nicolae Steinhardt, şi Jurnalul de la Tescani, al lui Andrei Pleşu. Poate că în oricare alt moment aş fi ales oricare alte cărţi. Acum, într-o stare de echilibru sufletesc, de mulţumire, aş putea spune, mă opresc (recunoscătoare) asupra unor cărţi care m-au ajutat în momente dificile să găsesc soluţii, care mi-au oferit un suport moral consolator, un tratament de întărit oasele sufletului.
 De altfel, Jurnalul fericirii începe cu comentariul lui Steinhardt asupra celor trei modalităţi prin care fiinţa umană supravieţuieşte într-un sistem concentraţional, soluţii învăţate tot din cărţi: 1. a te purta ca şi cum ai fi condamnat definitiv şi irevocabil la moarte, astfel încât să nu existe nicio monedă în care să-ţi fie plătit preţul trădării - Al. Soljeniţîn, Arhipelagul Gulag; 2. a te plasa la marginea societăţii, adoptând un comportament de „zurbagiu", de „nebun pentru (întru) libertate" („trăieşte de azi pe mâine, din ce i se dă, din ce pică, din te miri ce... Nu au ce-i lua. Nu au ce-i oferi") - Al. Zinoviev, înălţimile găunoase; 3. a trăi cu dementă voioşie împotrivirea, fără să-ţi pese de consecinţe („a intra în ei ca un tanc!") - Winston Churchill şi Vladimir Bukovski. Poate părea vetust, în vremuri democratice ca ale noastre, să mai vorbim de soluţii salvatoare din vremuri totalitare. Şi totuşi, avem nevoie de soluţiile astea, pentru că trăim într-o cultură a banului care te deformează mai mult decât ideologiile impuse: să te gândeşti la moarte cât mai des e semn de înţelepciune şi şansa de a nu face compromisuri de dragul celor trecătoare; dacă nu doreşti „măriri" şi stai mai la „margine" ai şansa de a nu cădea de sus; a dezavua răspicat, eroic, nedreptatea oriunde ai întâlni-o, e semnul celui mai mare curaj, garanţie că vei fi împăcat întotdeauna cu tine însuţi. Jurnalul lui Steinhardt este o însumare de notaţii care conduc către o a patra soluţie: salvarea prin credinţă. Ororile primesc o interpretare escatologică. De exemplu, ochelarii negri pe care îi poartă deţinuţii când vin la anchetă, pentru a nu avea mângâierea de a vedea pe cineva cunoscut, sunt interpretaţi ca semnul şi pecetea fiarei, al întunericului, ca opus al luminii lui Hristos. Rugăciunea rostită de la celulă la camera de anchetă este liantul care ţine la un loc firea dezmembrată de spaimă. Refuzul de a-l denunţa pe Ion Negoiţescu că s-a exprimat duşmănos la adresa regimului în timpul unei nevinovate petreceri, compasiunea faţă de un Noica în zeghe, „resemnat şi ascultător, precum cerşetorii şi sărmanii", căruia îi şopteşte, nu-l urăşte nimeni dintre cei arestaţi pentru că îl frecventau, botezul său în celula 18, oficiat de monahul basarabean Mina Dobzeu pe 15 martie 1960 cu o căniţă roşie, cu smalţul sărit, năclăită şi respingătoare, avându-l drept naş pe Emanuel Vidraşcu, cel care a redactat ordinul lui Antonescu, „Vă ordon, treceţi Prutul!", sunt câteva fărâme din experienţa unui om născut din nou, din apă şi din duh. Transfigurarea lui a fost a atâtor intelectuali, pe care închisoarea i-a făcut sfinţi. împreună cu cartea părintelui Steinhardt aş pune pe raftul cu cărţi preferate toată literatura detenţiei, de la poeziile lui Radu Gyr, Valeriu Gafencu, până la mărturisirile unui Virgil Maxim, Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Ion Caraza etc., o literatură care aruncă în derizoriu ifosele marxiste ale unor tineri aspiranţi la statutul de intelectual din vremea de acum. Jurnalul de la Tescani, cu formatul său umil, de buzunar, e o carte perfectă şi, ca atare, o poţi citi oricând: când te doare capul şi vrei să te odihneşti activ, când te doare sufletul şi vrei să găseşti corespondenţă în suferinţă cu un spirit pe care îl admiri, când ai dubii asupra forţei tale intelectuale şi ai nevoie să te întăreşti cu lecţia despre onestitatea fragmentului, ca formă de exprimare. Citind micul caiet cu însemnări de la Tescani al lui Andrei Pleşu simţi cum energiile divine necreate ale lui Palama circulă nestingherite între cer şi pământ, captate de un suflet care devine mare pentru că îşi recunoaşte micimea. Dacă reflecţia înseamnă distanţa care desparte obiectul cunoscător de obiectul cunoscut, atunci discursul lui Pleşu se plasează într-un punct optim, de unde poate vedea esenţele. Umilele acte cotidiene devin moduri de exersare a spiritului. Multe dintre notaţiile sale fulgurante sunt reţete de viaţă: „«Nu eşti în apele tale» - îmi spune un prieten. «Ai mereu ceva de obiectat». E adevărat. Când eşti prost dispus devii, brusc «obiectiv». Vezi lucrurile şi oamenii în lumina lor «adevărată», adică insuficientă: vezi penumbrele lumii, stârnit de propria ta penumbră. Dimpotrivă, când eşti bine dispus, totul ţi se pare tolerabil. Ierţi. Iertarea e un chip al bunei dispoziţii. (...) Numai buna dispoziţie salvează iertarea de la mereu posibila ei alunecare în strictă condescendenţă, în bonomie ipocrită, în ilustrare mieroasă a unei simple ideologii. Când eşti bine dispus? Când eşti îndrăgostit. Sau când tocmai ai răspuns unei întrebări grele. A fi tot timpul ca unul care e îndrăgostit şi care a înţeles... Asta ar putea fi cheia bunei dispoziţii. Şi a credinţei"1. Ambele cărţi sunt false jurnale, pentru că miza nu este una a autocunoaşterii. în cazul lui Steinhardt, vorbim de însemnări autobiografice cu miză soteriologică, chiar ideologică, pentru că rememorarea fragmentară a unor experienţe esenţiale din viaţa sa are drept scop o ilustrare a principiilor creştinismului. Cartea lui Andrei Pleşu este un „jurnal de spirit", o consemnare de reflexe spirituale provocate de acte simple precum privitul unei pajişti. Totuşi ambele volume se revendică drept literatură confesivă, mărturisirea fiind o modalitate de exorcizare a răului, a spaimelor, a frustrărilor pentru diarist, un suport moral consolator pentru cititor. 1 Andrei Pleşu, Jurnalul de la Tescani, Editura Humanitas, Bucureşti, 2003, pp. 8-9.
|
|||
| Ultima actualizare în Joi, 04 Martie 2010 11:44 |
Utilizatori online
Avem 4 vizitatori onlineIlustratii
