Triumful marxismului în Europa de Est şi dezastrul pe care l-a provocat, cu tot cu ideologia lui, stă în depozite solide al căror inventar funebru merită să-l mai facem din când în când.

Mai puţină cerneală a curs în numele naturii umane care a prilejuit, favorizat şi cultivat „învârtiţii" istoriei, care au reuşit, prin ideologia comunistă să trăiască pe spezele unui popor naiv şi manipulabil din cauza ignoranţei.

Unde s-a aflat uriaşul rezervor istoric care a hrănit regimul comunist? Care au fost faliile de sânge şi foc a acestei părţi de lume ce nu a reuşit să le armonizeze cu relieful apropiat? Începutul comunismului se află ascuns în devălmăşia valahă medievală şi în rezistenţa foarte dârză a constrângerilor absurde, până târziu în timpurile moderne.

În timp ce ţăranul occidental fie se profesionaliza într-o meserie preurbană, fie îşi încropea o fermă prin asociere sau unic proprietar, ţăranul valah, la mijlocul secolului al XIX-lea se îngropa de viu la un metru în pământ şi respira printr-un beţigaş cu măduva scoasă, în plină iarnă. Motivul? Nu avea cu ce plăti capitaţia, iar taxidarii îl puteau aresta, înrobi, întemniţa etc. Măsurile erau incisive, represive, imediate.

Două lumi versus două moduri de a trăi. Într-un fel îşi trăia fizionomia partidul comunist italian sau francez în anii'50, şi cu totul alta era atitudinea umană a partidului comunist român în aceeaşi perioadă. Faliile care au despărţit cele două comportamente s-au coagulat în evul mediu şi s-au conturat treptat, cu trecerea veacurilor.

Subteranul valah şi-a trăit existenţa milenară în bordeie îngropate în pământ şi de acolo a sărit  voios să sprijine noul regim, aşteptat de zeci de generaţii. Aceste două falii au fost sesizate şi descrise de boierul Dinicu Golescu. Pe de o parte exista falia culturală şi comportamentală dintre spaţiul moldo-valah, primitiv, sărac şi Europa civilizaţiei, a ordinii, preocupată de bunăstarea şi demnitatea cetăţeanului, iar pe de altă parte o falie interioară, tipică unei societăţi dezarticulate, lipsită de consistenţă, aceea dintre clasa politică şi populaţie. În spaţiul românesc, cele două lumi s-au pândit în istorie una pe alta, precum puterea şi exilul, pentru a se devora într-o confruntare finală. Puterea a fost atât de indolentă încât nu a marcat printre preocupările ei seculare problema exilului social, destinul celor marginalizaţi şi obligaţi să respire la periferia istoriei. Cei exilaţi din istorie au punctat la vremea potrivită saltul prilejuit de circumstanţe bizare, neaşteptate, utopice. Dar, după cum vom vedea, utopia avea deja ierarhii, aspiraţii, idealuri, toate dospite secular.

Spaţiul românesc a cunoscut cu anticipare o realitate socială asemănătoare comunismului, care doar a inversat rolurile: „secole de-a rândul obiceiul pământului a fost invocat împotriva legii, iar legea împotriva obiceiului pământului, pentru ca arbitrariul domnesc şi corupţia dregătorilor să desăvârşească haosul".

În acea perioadă numită generic «fanariotă», dar nu foarte diferită de veacurile anterioare pentru cei mulţi şi fără privilegii, s-au întâmplat metamorfoze afective, care au subminat românilor „încrederea în lege, ordine şi decenţă. Ţăranii au fost transformaţi în sclavi mizeri. Nici un român nu putea spera să supravieţuiască decât dacă era dispus să se târască la picioarele boierului care la rândul său se târa în faţa domnitorului". Acesta, la rândul lui, „mergea pe coate" în faţa funcţionarilor turci, iar turcii, mai departe escaladau lungul drum spre superiorii de la Constantinopol. Şi pentru ei exista o instanţă supremă, aşa încât, puteau fi trimişi la eşafod rapid şi tranşant, după toanele unui padişah capricios. Această perioadă a deposedat marea masă a populaţiei de orice sentiment al onoarei şi independenţei. A făcut ca foamea, mizeria, nedreptatea şi abuzurile să devină starea normală a existenţei umane, astfel încât românul obişnuit, fie el ţăran sau boier, îşi vedea de afacerile lui ca un câine care a fost bătut atât de des încât nu îndrăznea să dea din coadă fără permisiune..."

Deşi acest pasaj descrie realităţi ale secolului al XVIII-lea ele sunt foarte familiare perioadei 1948-1989, când ierarhia servituţilor medievale a renăscut din obişnuinţa de a trăi a celor mulţi. Asemenea unei invazii de jos în sus „a invidioşilor şi a răilor puşi să pedepsească pe cei - spre nefericirea lor - înzestraţi de natură cu vinovăţia inteligenţei şi vinovăţia culturii".

Comunismul a readus, după o uitare de 100 de ani, realităţile secolului al XVIII-lea, coborând o ţară la nivelul omului simplu, cu aşteptări în imediat. Petre Pandrea, după cercetări personale, a afirmat pe bună dreptate că „în ţările independente, stilul de viaţă se formează cam în modul următor: clasa dominantă hotărăşte modalitatea, gustul şi felul de viaţă. În semi-colonii, stilul de viaţă se impune de jos în sus. Iarba grasă - pirul - acoperă palatele de marmură ca în India. Stilul de viaţă este dictat din afară, dar pentru menţinere, intervin - hotărâtor - straturile populare".

România modernă a fost creată de omul complex, iar prin comunism a fost coborâtă la nivelul omului simplu blocat intr-un sistem linear, inerţial, astenic. Fiinţa aliniată „standardelor" a hrănit proiectul „omului nou", înnoit care nu poate mesteca decât hrana dată de lider. În afara sa, tot ce i se livrează este abandonat şi indigest.

Comunismul s-a strecurat pe furiş şi insinuant, şi în «obiceiul» românilor de a munci, lucru care-l mira întra-tât pe Grigore Peucescu la 1870, încât acesta a consemnat această „irealitate imediată": „nu s-o băga un ţăran slugă, să-i dai marea cu sarea şi Oltul cu totul! Se bagă logofăt, ca să umble cu biciul pe umeri şi să poruncească la ceilalţi; iar argat, numai când nu are ce să mănânce".

O particularitate a exilului românesc este tocmai caracterul său intelectual; pe măsură ce menghina omului simplu „matriţa" societatea, omul profund a încercat să se salveze. Foarte puţini au reuşit. Exilul românesc a fost un exil al omului complex, profund intelectualizat: liberi profesionişti, oameni creativi, inventivi, care navigau contra curentului preferat de omul nou. De atunci „munca intelectuală în România a devenit un destin ingrat, muncă de Sisif sau condamnare la munca de salină. Condiţiile exterioare nu sunt propice" întrucât sunt dominate de vulg. Puterea de după 1947 a avut la rândul ei amprenta omului simplu ajuns în fruntea bucatelor şi a haremului, ajungând chiar să se substituie lui Dumnezeu. Nu-i de mirare că „funcţionarul politic a înlocuit la noi pe latifundiarul care-şi păpa moşiile ca pe o porţie de măsline".

În vara anului 1944 erau în jur de 400 de comunişti în România, după estimările ministrului liberal de atunci Gheorghe Tătărăscu, amintit de fiica acestuia, Sanda Tătărăscu-Negroponte; aşadar un număr atât de mic încât nici măcar un sindicat nu puteai să înfiinţezi. Acest vârf de lance şi-a aliat subteranele sociale, cărora le-au dat, pentru prima oară un sens în istorie. Pentru prima oară. Cursul istoriei este determinat de maniera în care un regim politic reuşeşte să manipuleze gândirea oamenilor. În acest caz, platforma politică are o importanţă secundară: prioritară este operaţia de seducţie. Comuniştii au înţeles forţa pe care o poate avea subteranul social activat istoric. Au demonstrat acest lucru prin revoluţia bolşevică din Rusia. Iar mojicul primitiv de pe platourile ruseşti nu era foarte diferit ca structură sufletească şi rol istoric de aceia ce compuneau şi încă mai compun şi azi România profundă, afectiv înrădăcinată în evul mediu. Cele mai serioase avertizări în istorie pornesc din subteranul social. Oricând, printr-o bizară inversare de roluri, din subteranul acesta fecund, tranzitează diurnul un neînţeles, un marginal, care devine stăpân absolut. Un refuzat în spaţiul normalului, care îl presează să plece de acolo de unde a venit, ajunge să guverneze şi să-şi răzbune pedeapsa milenară şi suferinţele semenilor aflaţi în mocirla socială. Românii au fost conduşi de un ceferist, apoi de un cizmar, în pragul analfabetismului, timp de aproape 50 de ani, ajutaţi de duplicitatea intelectualului valah, aspect pe care îl vom aborda într-un capitol separat.

La începutul secolului al XIX-lea, un arnăut convertit în bragagiu a stăpânit zeci de zile Bucureştiul incendiind parte din el, pentru a-l copia pe Nero, profitând de inexistenţa unei autorităţi aplecate spre înţelegere şi cunoaştere. La începutul anilor'40, săracii Bucureştiului şi ai târgurilor româneşti numărau sute de mii de suflete, cea mai mare parte a lor dispărând noaptea în spaţii care nu au fost cartografiate vreodată. O mare parte trăiau la periferiile mahalalelor din ce dădea Dumnezeu. Marginalizaţi de semenii lor şi forţaţi să trăiască într-o lume pe care şi-o doreau schimbată, majoritatea acestor suferinzi sociali vor căuta răzbunare în timpul regimului puterii populare. Această sărăcime socială mai înseamnă pe lângă puţinătate culturală şi neputinţă cotidiană. Pe sprijinul lor a contat noul regim popular când a promovat „originea sănătoasă", iar refuzaţii seculari au devastat sistematic, manipulaţi cu uşurinţă, vechea societate românească construită cu greu timp de două sute de ani în osmoză cu Occidentul. Venise timpului vulgului, care a colonizat şi ruralizat cotidianul urban al României; „omul nou" a implantat un peisaj uman radical diferit, descris de Constantin Olariu în memoriile sale: „aceştia aduseseră cu ei şi mentalitatea de la ţară, începuseră a sădi în faţa blocurilor cartofi, ceapă, morcovi, pătrunjel, mărar, ardei şi scoteau la intrările blocurilor preşurile din bucătării şi scăunelele, pentru a căsca gura, seara, la trecători.. Vara, bărbaţii beau la bodegi goi până la brîu, ţigăneşte, ori tolăniţi în puţina iarbă de lângă pereţii caselor, încăierările şi înjurăturile deveniseră curente pretutindeni, legea pumnului şi a cuţitului se împământenea, luînd locul comportamentului civilizat. Ne întoarcem spre preistorie, iar Capitala suferea cel mai grav. Duminicile şi în zilele de sărbătoare te şoca un fenomen: puţina lume bună ce mai rămăsese ieşea să se plimbe la Şosea, la aer curat, în vreme ce mahalalele şi periferiile năvăleau în centru - pe bulevard, pe Calea Victoriei până la Palat, spre Piaţa Unirii -, infestând cu duhori aerul sălilor de cinematograf şi umplând de scuipaţi şi râgâieli bodegile, cârciumile, trotuarele din inima Capitalei şi aleile din Cişmigiu. O lentă transformare în rău, care în curând avea să îndepărteze Bucureştii de atmosfera şi aspectul capitalelor civilizate din Europa".

Pasajul prezentat descrie tipul de presiune pe care l-a folosit regimul comunist asupra omului civilizat, complex, rafinat, iubitor de urbanitate. Este primul pas al suferinţei, presiune care pentru cei mai slabi a însemnat accceptul compromisului, pentru cei rezistenţi la microb marginalizarea, uneori suicidul, iar pentru cei norocoşi, exilul.

Comunismul românesc a supravieţuit şi datorită unei particularităţi sociale: lipsa de eficienţă a programelor instituţionale privind asanarea socială, igienizarea şi culturalizarea întregului angrenaj al nocturnului social. Prăbuşirea în istorie  a unei societăţi în particular şi a unui popor în general este cauzată pe de o parte de ignorarea voită şi agresivă faţă de periferiile sociale, de la săraci la infirmi, iar pe de altă parte, de indiferenţa faţă de creşterea demografică a pauperizării sociale, lucru care determină popularea până la refuz a subteranului social. Rezultatul va fi un nou cataclism social, a cărui forţă poate mătura fără oprelişti regimuri politice, sisteme sociale aparent armonios articulate, dar şi valori culturale construite cu greu.

Astăzi, sărăcia progresivă contaminează straturi sociale contemporane, iar efectul e virulent: demoralizare în faţa unui viitor în ceaţă, scepticism în faţa unei probleme pe care nu o rezolvi dacă nu te faci „frate cu dracul". Varietatea  problemelor sociale urcă în progresie geometrică pe scala indiferenţei oficiale, iar aceste realităţi au o vechime remarcabilă. Aceeaşi demoralizare era trăită şi la începutul secolului al XIX-lea, dar şi în perioada interbelică!

Constanţele istorice sunt adesea ignorate deoarece accesoriile cotidiene şi instrumentele de tortură sunt diferite de la o epocă la alta, însă fenomenele sunt practic identice. De pildă, naţionalizarea se presupune a fi o particularitate comunistă, fără precedent istoric ceea ce este un fals.

Sute de ani, hainia domnească, care a făcut să privilegieze o tabără sau alta, o familie nobilă sau o comunitate aparent opozantă sau diferită aşteptărilor celui puternic, a însemnat pierderea totală a bunurilor, a siguranţei personale finalizată cu execuţia capitală. Sute de ani „dreptatea a fost întotdeauna a domnului, fiind identică cu voia celui mai mare".

Românii au văzut în cursul istoriei lor, cu fiecare generaţie chiar, astfel de peisaje cotidiene din care, cei mai mulţi nu făceau parte şi se uitau pasiv, ca simpli spectatori. Astfel că, o «hainie» în plus sau în minus, nu are relevanţă la scară istorică. Cu atât mai mult cu cât, poporului spectator i s-a dat impresia că poate devini posesorul unor bunuri ca urmare a unei mari «îndreptări istorice»! A deveni proprietar, îmbogăţit fără muncă şi cu uşurinţa pocnetului din degete, a însemnat pentru gloată minunea istorică împlinită. Mulţi au primit locuinţă peste noapte în casele naţionalizate sau noile cartiere dormitor, însă doar dacă aveau «origine sănătoasă». Această origine sănătoasă a creat şi alimentat imaginea unui privilegiu fără precedent istoric pentru cei mulţi şi de aceea nostalgia de azi  ne bântuie ca o boală din copilărie.

Regimul popular, „urându-i pe oamenii de cultură, voiau să coboare întreg poporul la nivelul lor, spre a nu se mai simţi în inferioritate", lucru care le-a reuşit pe deplin dacă urmărim pasajele vieţii sociale contemporane. Acest aspect istoric arată structura socială a exilului românesc. Puterea nu preferă (iubeşte) omul complex. Spre deosebire de regimurile comuniste din Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, Iugoslavia, unde au existat partide socialiste puternice şi mişcări comuniste intelectualizante, forjând într-o populaţie majoritară aflabetizată şi educată în spirit civic, în România, nu a existat decât o  anemică mişcare socialistă. Iar în privinţa comuniştilor, nu mai este un mister istoric, că „lotul" de alogeni îşi fixase un duşman pe toate fronturile: românul cultivat care ar putea la un moment să spună adevărul istoric şi să ridice negura de pe ochii gloatei. De aceea, intelectualul a fost hărţuit şi eliminat sistematic cu ajutorul necondiţionat, naiv şi ignorant al gloatei, iluzionată  cu eliberarea dintr-o istorie marginală.

Exilul românesc a cunoscut un surplus de agresivitate, puţin prezent la celelalte popoare trecute în lagărul socialist. Puturoşii istoriei, comozii, şmecherii, lichelele, dezmoşteniţii şi toţi aceia care au subscris compromisului din nevoia de supravieţuire condiţionată, au alimentat un cadru social vitreg realelor valori.

Triumful marxismului în Europa de est a avut nuanţe şi etape diferite de la un popor la altul în funcţie de nivelul acestuia de cultură, precedente istorice în mişcarea socialistă şi modalităţile de rezistenţă la compromisuri, rolul bisericii fiind primordial în acest ultim tip de educare populară.

Cucerirea României de comunism s-a realizat de jos în sus, prin inversarea ierarhiilor, a valorilor, a preocupărilor. Cum de au suportat unii intelectuali români distrugerea deliberată a vechilor valori şi mai ales marginalizarea agresivă a semenilor lor?  Comunismul a uzat iniţial de cusururile şi apucăturile unui popor suspendat în istorie. Însă „micile lipsuri şi micile defecte mai mult asociale şi nu antisociale sunt diferit percepute şi diferit judecate de cei aflaţi alcătuind elita şi de cei alcătuind mulţimea. Mulţimea judecă cauzal şi le consideră dovadă de omenesc. Elita judecă finalist şi le consideră început de rău şi promisiune de catastrofă". Cei care au introdus prin export forţat comunismul în România au ştiut acest lucru şi s-a sprijint pe mulţime pentru a elimina o minoritate demografică, care cunoştea regulile jocului.

În istorie, ar fi preferabil să ţii ritmul schimbărilor, să-ţi păstrezi vie puterea de a înţelege succesiunea de peisaje umane sau politice. Altfel există primejdia să fii exlcus, căci pierdut e cel care întârzie în istorie. Istoria cuprinde abisuri care separă şi mijloace de manevrare a simbolurilor, reuşind astfel să creeze privilegii de castă, adesea în mod arbirtrar. Partidul, Marele selector uman, malformând destine şi reducându-le la un arhetip abstract, a născut o comuniune mimată, o dorinţă impetuoasă de a vorbi unul cu altul, de a ne zâmbi reciproc, cu sau fără motiv. Aceeaşi mână supremă, care s-a substituit destinului, a oferit celor selectaţi senzaţia unei solidarităţi  bine antrenată şi împrăştiată între oameni necunoscuţi ,- aceştia erau viitori membrii de partid şi de stat. Pe acest fundal Conducătorul se transformă în marele selector şi uzurpator al destinelor. Punctul final al jocului îl ştie doar el, mişcarea sah mat pentru care masa amorfă a poporului a devenit o magmă căreia îi poate da forme  după apucături şi capricii.  Succesiunea capriciilor aplicate magmei populare ar fi trebuit să creeze o linişte de netulburat: un popor ascultător şi cuminte, fără viaţă şi trecut, prezent doar în cărţile şi gândurile Conducătorului. Un astfel de popor a fost ştanţat de un Conducător abil: este poporul lipsit de reacţii în faţa ilegalităţilor oficializate, a crimelor evidente. Sacrificiul poate lua şi aspecte dizgraţioase, înspăimântătoare. Poţi chiar să-i ceri unui popor să se schimbe, iar conducătorii, de la Tegucigalpa la Tirana şi până la Bucureşti, au făcut-o fără remuşcări: oamenii şi-au schimbat la ordin vestimentaţia, preocupările, gustul pentru lectură. S-a trecut agresiv de la clasici la marxism-leninism; de la Baudelaire la Makarov. Pe fondul alterării culturale, al vidului social, ceea ce ieri era catalogat drept şocant a doua zi părea a fi o dulcegărie în comparaţie cu grozăvia imediatului. Toate acestea făceau parte din planul Conducătorului,  care aplicase reţeta: „după ce te umileai singur, era mai uşor să-i umileşti pe alţii". Astfel s-a născut realitatea evenimentului non-eveniment, definit prin existenţa unui public lipsit de reacţii în faţa abuzurilor.

Puterea şi exilul de după 1945 reprezintă simbolic  lumea omului simplu, care s-a impus agresiv, eliminând civilizaţia omului complex, marginalizat, eliminat adesea la propriu şi obligat la un exil interior sau habitual diferit. Agresiunea a fost coordonată şi alimentată de ideile şi manevrele intelectualilor trădători, unii cu o înaltă cultură, şi care nu s-au mulţumit doar cu compromisul politic şi ideologic care le aducea o sumedenie de privilegii, ci au dezvoltat tortura psihologică asupra semenilor lor cultivaţi.

De unde această duplicitate a intelectualului valah împotriva propriului său trup cultural, încercăm a dezvolta în capitolul următor.