Reiau obsesiv tematica acestei rubrici demonstrative: tarele comunismului ne bântuie încă, ne modifică felul de a gândi, induc ideea anormalităţii şi a absurdului în defavoarea firescului celui mai insignifiant.

De la mania acumulării, la plăcerea de a îngurgita sau la furtul din intreprinderi, toate nu sunt decât reflexe condiţionate ale unei stări de fapt îndelungate, menite să ne marcheze iremediabil. Dispreţul faţă de proprietate nu face excepţie, dimpotrivă corespunde infinitezimal profilului psihologic al omului nou care, în numele eradicării clasei asupritoare, a burgheziei, face abuz de putere însuşindu-şi ceea ce nu este al lui. În van s-au dovedit încercările postdecembriste de a impune respect faţă de proprietate. Dovada cea mai palpabilă se regăseşte în tergiversarea retrocedărilor, în lungile şi alambicatele procese prin care moştenitorilor unor proprietăţi li se refuză un drept elementar. Bătrânei împovăraţi de câteva regimuri politice sau fii şi fiice fugite în străinătate pe timpul prigoanei ceauşiste încearcă prin tribunale să intre în posesia a ceea ce li se cuvine. Unii reuşesc (prea puţini), majoritatea continuă o luptă fără finalitate, sisifică. Între timp, clădirile istorice se prăbuşesc (nu de puţine ori în capul trecătorilor) sau proprietarii fostelor case naţionalizate sunt demonizaţi că scot fără milă chiriaşii în stradă. Statul tace chitic şi face pe niznaiu după bine cunoscutul model rusesc atât de puternic implementat la noi.

Rădăcinile acestei probleme se dovedesc, din nou, a fi istorice, mimetice faţă de evenimentele postbolşevice din URSS. Totul a început cu durerosul proces al colectivizării. Individul a învăţat că ce este al lui este, de fapt, al statului, că de la stat poate să fure sau să tragă chiulul pentru că oricum sărăcia va fi singura lui alternativă.

Reeducarea mentalului colectiv printr-un experiment de masă gen Piteşti, prin coerciţie fizică şi psihică, a transformat percepţia comună asupra proprietăţii.

Atunci când, în 1917, Lenin vine la putere, promite împroprietărirea cu pământ populaţiei rurale majoritare (80% din populaţia ţării). Înşelătoria propagandistică va ieşi imediat la iveală în 1919 când acelaşi Lenin, animat de sloganul „moarte chiaburilor", impune confiscarea de animale şi de produse agricole de la ţăranii înstăriţi pentru a consolida o aşa-zisă „armată a aprovizionării" şi fără a oferi nimic în schimb. Rezultatul? Un război civil şi o foamete de proporţii în anii 1920-1922. Noul „ţar" se vede obligat să renunţe şi să adopte în 1921 Noua Politică Economică (NEP) potrivit căreia ţăranul poate să exploateze şi să desfacă pe piaţă surplusul muncii sale după ce, evident, a cotizat la stat un procentaj din recoltă. În 1927, izbucneşte criza de cereale care va crea noi probleme ţărănimii aflate în conflict cu statul. Stalin, instalat la putere, trebuie să asigure necesarul de hrană aparatului birocratic şi să pompeze resurse pentru înfiinţarea Armatei Roşii astfel că exportul devine o soluţie, iar urmarea este colectivizarea agriculturii. Startul acestui proces se dă în 1929 când ţăranii sunt obligaţi să cedeze pământurile statului şi să se înscrie în ferme colective numite colhozuri.  Operaţiunea este argumentată în discursul propagandistic de imperativul modernizării satelor şi al mecanizării producţiei. De fapt, principiul guvernator al întregului proces va fi dividere et impera şi va atrage după sine dispreţul faţă de proprietate pentru că ţăranii săraci sunt incitaţi să lupte împotriva „chiaburilor" (ţăranii mai înstăriţi) primind apoi, în prima etapă a colectivizării, un sfert din recolta confiscată de la aceştia. Pe alocuri, tactica se va lovi de solidaritatea rurală, de acel bun simţ ancestral, aspecte care vor dispărea în timp, lăsând locul delaţiunii şi jafului: „Propaganda îl dezumanizează pe chiabur, îl înfăţişează ca pe un băutor de sânge şi un parazit şi suscită o atmosferă de linşaj. Troicile şi brigăzile de deschiaburire se dedau jafului şi răfuielilor personale." (Colectivizare în Dicţionarul comunismului, Polirom, 2008)

Învrăjbirea ţăranilor continuă. În 1929, Stalin decretează lichidarea clasei „chiaburilor", o categorie lax definită1, fapt ce permite incriminarea masivă, vendetele personale. În 1930, o comisie a Biroului Politic condusă de Molotov împinge colectivizarea pe culmile absurdului, sfidând însăşi idee de umanitate. În fiecare sat sunt fixate „cote de chiaburi", aceştia fiind împărţiţi în trei categorii: cei executaţi sau închişi, cu familiile deportate (circa 30.000 conform Dicţionarului comunismului, coordonat de Stephane Courtois la Polirom), cei deportaţi şi cei „neduşmănoşi", reciclaţi în favoarea regimului.  Mulţi prigoniţi se refugiază la oraş, dar şi mai mulţi sunt deportaţi (2.600.000 până în 1933). Cifra estimativă a celor dezrădăcinaţi din Rusia şi Ucraina este de 5-6 milioane. Majoritatea ajung la limita sărăciei sau la compromisuri degradante precum cerşetoria sau prostituţia.

Ţăranii „nedeschiaburiţi" nu o duc deloc mai bine. Se impune un proces similar iobăgiei desfiinţate în 1861. Abuzurile comuniştilor sporesc. Apar şi revoltele. 3.400.000 de ţărani iau parte la cele 13.000 de răscoale. Intervine şi Armata Roşie, iar Stalin se vede nevoit să retracteze. Publică un articol intitulat Ameţeala succesului în care blamează pe responsabilii locali ai procesului de colectivizare, în bine cunoscuta tactică a ţapului ispăşitor, menită a concentra furia colectivă într-o singură direcţie. Ţăranilor li se permite retragerea din colhozuri şi recuperarea bunurilor. În fapt, acest moment de respiro va dura extrem de puţin pentru că în toamna lui 1930 este relansată colectivizarea, decretată drept încheiată în august 1931.

Colhoznicul, ţăranul cel nou, primeşte plata în natură, mai degrabă simbolic (mai puţin de o jumătate de kilogram de pâine pe zi). Penuria se instalează invariabil. Furtul de la stat cunoaşte represalii dure precum cea din 7 august 1932, legea „celor cinci spice" potrivit căreia se impunea pedeapsa cu moartea sau ani grei de închisoare pentru orice făptaş care atenta la „proprietatea statului". Drept urmare, între august 1932 şi decembrie 1933 sunt condamnaţi 125.000 de cetăţeni dintre care 5400 la moarte.

Dincolo de tragedia umană pe care o declanşează colectivizarea (foamete, deportare, genocid), nu este de neglijat nici aspectul material dat fiind faptul că se distruge elita ţărănimii, adică ţăranii cei mai întreprinzători, cei care ştiu cel mai bine să dispună de avutul lor, aşa-zişii „chiaburi". Locul lor este luat de o creatură nou, hibridă, fără identitate, fără trecut şi, mai ales, fără scrupule. Colhoznicul fură, nu întreţine maşinile sau absentează ori de câte ori se iveşte ocazia. Dezastrul de proporţii determină autorităţile să permită colhoznicului, începând cu 1935, să  cultive un lot individual, să crească o vacă, doi viţei, un porc şi zece oi, din care statul va primi cotă parte. În anii '50, loturile individuale produc 60% din alimentaţia necesară ţării. Sub semnul degradării accentuate, din 1962, URSS depinde de importuri masive de cereale.

Varianta românească a procesului colectivizării, esenţa dispreţului pentru proprietate inoculat atâta vreme, este similară celei sovietice. Debutul îl constituie şi la noi, prigoana „chiaburilor" aşa cum arată Plenara CC a PMR din 3-5 martie 1949. Chiaburul este un duşman de clasă, iar nimicirea lui imperativă pentru ascensiunea noii puteri după cum clamează apoteotic Gheorghiu-Dej: „Chiaburul e periculos, e tenace, e combativ. Chiaburul se deosebeşte chiar de confraţii săi burghezii de la oraş, prin aceea că nu face multă teorie. El pune mâna pe topor, pe ciocan, trage din ascunziş, îşi apără cu preţul vieţii lui proprietatea pentru că la el există intrat în sânge acest sentiment de proprietate" (Radiografia unui eşec. Colectivizarea agriculturii în România, Octavian Roske în Transformarea socialistă, volum coordonat de Ruxandra Ivan, Polirom 2009,
p. 79). Aşadar, omul nou ştie cum să acţioneze, ştie ce strategii de anihilare să adopte. Nu este deloc inocent în lupta cu adversarul, ba chiar recurge la metode psihologice, dinamitând treptat simţul de proprietate al individului, reducându-l la nimic, deposedat de bunuri. Tactica lui dividere et impera se aplică şi în cazul autohton, imprimând discursului oficial accente hilare prin demonizarea chiaburului care ţine locul răului absolut, al diavolului, în mentalul colectiv tradiţional: „chipul hidos al chiaburului, viclenia şi atitudinea lui de duşman de moarte al intereselor ţărănimii muncitoare." (idem.)

Extirparea chiaburimii nu putea fi, însă, realizată brusc, ci treptat, pentru că s-ar fi riscat stoparea aprovizionării cu pâine a oraşelor după cum avertizează şi Ana Pauker în 1952. Slăbirea influenţei acestei clase ţărăneşti a început prin impunerea cotelor mărite. Conform decretului 183 din 30 aprilie 1949, nerespectarea planului de colectări atrăgea după sine ani grei de închisoare, în timp ce „dosirea produselor" determina munca silnică de la 5 la 15 ani. Cotele se vor mări accelerat, destabilizând orice iniţiativă de producţie particulară şi conducând inevitabil spre egalitatea tuturor cu orice.

Pe lângă planul de cotizare din ce în ce mai apăsător, chiaburilor li se va confisca pământul în vederea completării fondului funciar al gospodăriei colective. Adesea, după deposedare, familiile chiaburilor demonizate în percepţie colectivă din cauza presiunii propagandistice, părăseau satul, de unde noi drame şi destine răsturnate. Promisiunea era o viaţă mai bună, redistribuirea egală a puterii, himere ce se vor stinge curând.

Mărturie stau şi confesiunile oamenilor simpli care au trăit pe propria piele aceste momente istorice tensionate precum Ioana Rotaru, muncitoare la CAP, femeie în vârstă de  82 de ani, pusă în situaţia de a-şi rememora viaţa cu ocazia unei anchete sociologice: „Întâi şi întâi, în sat la noi s-a trecut în colectiv ţiganii, n-au avut pământ, munceau pe... moşia boierului... După aia, ăia care au avut pământ mai puţin şi la urmă noi, care am avut pământ... Aşa, eram mijlocii, eu ştiu? Nu eram chiaburi...Ne-au trecut mai mult forţat, au venit la noi zi de zi, ne-a schimbat pământurile, ne-a dat altele în locul pământurilor noastre bune, ziceau că le comasează, ne-a dat pământuri mai proaste, din ce în ce mai proaste....Foarte mulţi oameni din sat, când auzea că vine comisia cu colectivizarea, parcă era şi râsul curcilor că se ascundeau... Prin ‘59-‘60... În '62 la noi colectivizarea era terminată. Ţin minte că... chiar copiii la şcoală din cauza asta aveau probleme, că nu se trecea părinţii în colectiv, nu le mai dădea... nu ştiu... adică era diferenţe între ei şi alţi copii" (Cealaltă jumătate a istoriei. Femei povestind, volum coordonat de Zoltan Rostas şi Theodora Eliza Văcărescu, Editura Curtea Veche, 2008, p.17). Istoria nefastă devine invazivă, perturbând ordinea firească a lucrurilor şi determinând naşterea unor anomalii severe în comportamente şi percepţii.

În septembrie 1944, proiectul de platformă al Partidului Comunist din România pentru crearea Frontului Naţional Democrat promitea o reformă agrară de proporţii. Ţăranii săraci urma să fie împroprietăriţi şi să ofere statului 10% din producţia obţinută pe o perioadă de 10 ani. Insistând pe iminenţa reformei agrare, comuniştii îndemnau ţăranii nevoiaşi să intre cu plugurile pe moşiile celor mai înstăriţi pentru a-şi face dreptate. Din nou, proprietatea suferea un atac grav, în vreme ce categorii largi de populaţie erau instigate unele împotriva celorlalte spre beneficul puterii care avea nevoie de un vinovat suprem.

Colectivizarea treptată este abandonată în 1950, când se impune un ritm alert şi prin implicarea Miliţiei şi Securităţii cu rol coercitiv. Oamenii suferă tratamente dure, fizice şi psihice pentru a ceda presiunii colectivizării cu orice preţ. Ritmul este încetinit din nou în 1951 când se promovează o altă modalitate de asociere: întovărăşirea agricolă, o asociere „voluntară", dând posibilitatea  păstrării proprietăţii asupra pământului astfel că „întovărăşirea părea mai uşor asimilată de mentalul rural, întrucât nu rupea în mod brutal legătura tradiţională dintre ţăran şi bunurile sale." (idem.) Nu era decât o nouă cotitură spre scopul final: nivelarea totală, eliminarea oricărei urme de identitate prin posesie.

După 1956, încheierea procesului de colectivizare se transformă într-un imperativ pe agenda partidului. Represiunile sunt reluate pe toate fronturile, exercitate brutal asupra potrivnicilor. Din iunie 1960 până în iulie 1961, 610.000 de familii intră în structurile colectiviste. La 20 iunie 1960, Gheorghiu Dej anunţă că 81% din gospodăriile ţărăneşti sunt colectivizate.

Exact ca în cazul URSS, revirimentul agricol scontat nu se va produce graţie colectivizării. Ceea ce se obţine, cu siguranţă, este o bulversare a etajării sociale, cu efecte nocive la nivelul percepţiei colective. Unii cercetători susţin rezistenţa instinctului proprietăţii în aceste condiţii extreme, iar alţii îl consideră pierdut iremediabil. Optăm pentru cea de-a doua variantă, gândindu-ne doar la câteva dintre obiceiurile noastre actuale care poartă cu ele o istorie vie, grăitoare. De câte ori nu am oprit maşina pe un drum de ţară şi ne-am năpustit într-un lan de porumb ca să culegem câţiva ştiuleţi pentru fiert, convinşi fiind că nu face niciun rău nimănui? Sau ne-am cocoţat în vreun copac părăsind satisfăcuţi locul faptei cu o poală plină de nuci? Sau am parcat pe locul plătit la primărie al vecinului sau în faţa vreunui garaj „burghez", pitit printre blocuri?

1 Aceeaşi imprecizie a definirii „chiaburului" se constată şi în spaţiul românesc unde memoria celor neînsemnaţi devine mai grăitoare decât orice istorie oficială: „Chiabur? Noi, ţăranii muncitori eram numiţi aşa. Ştiţi, de fapt, când ni se spunea în aşa fel ne simţeam parcă blestemaţi. Atunci am înţeles ce simt evreii. Oficial, chiaburii erau persoanele care exploatau munca altora, proprietarii de animale, de mijloace de producţie, de mori, cum avea socrul meu, de tractoare. Tot chiaburi erau şi proprietarii de pământuri, cei care aveau peste douăzeci de hectare până la cincizeci de hectare. Cei cu peste cincizeci de hectare erau deja moşierii. ....Asta însemna oficial să fii chiabur. Pentru proletari, însă noi nu eram numai atât. Eram nişte exploatatori. Nu ştiu cum îşi explicau ei, dar după mintea lor noi, ţăranii înstăriţi, parcă nu meritam să stăm în rând cu oamenii, să facem facultate, şcoală. Pentru consătenii noştri, pestişenii, însă nu eram deloc inferiori. Ei ne apreciau." (Cealaltă jumătate a istoriei. Femei povestind, volum coordonat de Zoltan Rostas şi Theodora Eliza Văcărescu, Editura Curtea Veche, 2008, p. 201)