„Şi care va fi să fie mişcarea?", se întreabă mereu Alex împreună cu gaşca sa, în căutare de noi „tolkafteli", tâlhării, violuri. „Noi" şi, în acelaşi timp, aceleaşi previzibile mişcări ale unei bande, ale unor tineri revoltaţi împotriva oricărei ordini sociale. Fapte ce pot inspira arbitrariul şi o libertate a bunului plac, însă şi o repetare mecanică a agresivităţii, a voinţei de a distruge. Împreună cu oamenii săi, „găşkarul" Alex, „gavareşte" un limbaj „nadţat", diferit cel folosit în societate, limbaj în care îşi spune povestea „horrorshow". Istorisirea se desfăşoară în trei paşi, ca etapele unei mişcări dialectice. Întâi teza, cu un Alex iubitor de Beethoven, spărgând, furând, drogându-se, războindu-se cu alte găşti. Trădat de colegi, este închis, unde se oferă să fie supus unui tratament experimental. Antiteza este transformarea sa prin acest tratament, încât să nu mai poată fi violent, nici măcar să se apere, când e cazul, folosind forţa, o suferinţă insuportabilă declanşându-se atunci când vrea să acţioneze cum o făcea de obicei. Eliberat, este aruncat în societate, nefiind în stare să se apere, devenind victimă sigură a oricărui agresor şi, mai ales, a celor care i-au fost victime, adversari, colegi de gaşcă. Ajungând la limita suportabilului, Alex caută în sinucidere depăşirea a ceea ce devenise prin tratament. Supravieţuieşte şi începe să-şi revină, fără a putea deveni ceea ce era înainte de experiment, singura ieşire fiind sinteza celor două etape esenţiale pentru viaţa sa.

Nu puţini oameni au preferat şi încă preferă o rezolvare în forţă a extinderii violenţei şi infracţiunilor într-o societate, un stat care să uzeze de forţă împotriva violenţei indivizilor. Pe de o parte, statul ce vrea să asigure ordinea prin oamenii săi, care acţionează la fel de violent, de multe ori la fel de arbitrar ca infractorii, precum poliţiştii care îl bat Alex după ieşirea din închisoare. Faptul că poliţiştii erau foşti „găşkari", care terorizau oraşul, nu este întâmplător, infractorii deveniţi poliţişti folosind aceeaşi „mecanică" a violenţei în slujba statului. Pe de altă parte, revoltaţii împotriva ordinii sociale, împotriva intervenţiei brutale a statului în viaţa individului, de orice fel, de la scriitori, reformatori, până la adolescenţi precum Alex. Din nou, o apropiere de violenţa distrugătoare a unor indivizi, însă nu utilizând-o precum oamenii statului ce vor să instaureze ordinea, ci luptând împotriva unei ordini sociale. Există totuşi o diferenţa esenţială. O societate în care violenţa individului e reprimată violent de către oamenii statului şi în care infractorii sunt „trataţi" precum Alex devine un mecanism uriaş în care individul e o mică rotiţă în cadrul ei, făcând „binele" care i se impune, adică mişcările potrivite mecanismului social. Infractorii îşi urmează ca un mecanism impulsurile violente, statul reprimă violenţa forţând doar posibilitatea anumitor alegeri, în timp ce scriitorul din povestea lui Alex cere respectarea capacităţii de a alege binele sau răul. Un astfel de scriitor crede cu tărie în această capacitate, preferând mai degrabă expunerea la alegerile greşite făcute de ceilalţi, decât ingerinţa statului în viaţa individului, astfel încât să nu mai fie capabil să aleagă. În ciuda credinţei scriitorului din povestirea lui Alex, rămâne poziţia delicată a celui care se simte prins între arbitrariul violent al individului ce urmăreşte distrugerea şi statul care „educă".

Implicaţiile povestirii lui Alex se extind până la „Marele Bog" sau Dumnezeu, care străjuieşte imensa maşinărie a universului, precum un ceasornicar care ştie tainele unui uriaş ceasornic. Ce ar prefera Dumnezeu, se întreabă capelanul închisorii în care a stat Alex, omul care poate alege şi alege răul sau pe cel care nu mai poate alege şi face binele care i se impune? Un om care face binele fără a avea vreun merit sau un ticălos care persistă în voinţa sa de a distruge? Cu siguranţă, noi l-am prefera pe primul, asta dacă nu ar fi vorba de noi înşine. Cine ar vrea să fie o maşină de binefaceri, un resort bun şi blând, plin de virtuţi executate la comandă? Dar dacă ar fi vorba de un infractor incurabil, căruia societatea i-ar putea neutraliza violenţa făcându-l incapabil de a mai face rău celorlalţi, atunci cu siguranţă ar creşte numărul celor care ar împărtăşi opinia că o astfel de soluţie e bună. De cealaltă parte a baricadei rămâne vreun idealist care crede în capacitatea de a alege sau o armată vigilentă de apărători ai drepturilor omului.

Dacă firul evenimentelor povestite de Alex poate fi interpretat, urmărind implicaţiile filosofice, politice, teologice ale celor trăite de el, nu putem lăsa la o parte latura psihologică a evenimentelor istorisite. Reluând cei trei paşi, întâi avem un adolescent care acţionează după bunul plac, urmărindu-şi impulsurile, dorinţele, neavând interiorizate prea bine regulile sociale, normele, legile. Apoi interiorizarea acestora, acţiunile desfăşurându-se conform normelor, orice revoltă interioară împotriva instanţei dominante fiind reprimată, instanţă ce apare ca un supra-ego ce instaurează ordinea în haosul impulsurilor. În sfârşit, sinteza, constituirea ego-ului odată cu maturizarea, de care pomeneşte Alex1, când entuziasmul juvenil începe să dispară, risipa inutilă de energie e înlocuită de plictiseală, de monotonia aceloraşi acţiuni violente. Alex, revoltatul împotriva societăţii, educat şi reeducat de societate, întors în fruntea unei noi găşti, e lovit de plictiseală, de monotonie, simte că nu mai poate fi ce a fost înainte, rămas singur, îşi întâlneşte foştii adversari şi camarazi lucrând, iubind, trăind într-o altă lume decât cea care a fost cândva. Lume în care intră încet cu tot limbajul său original, cu dispreţul său neegalat, ca şi înainte, acţionând fără alegere, ca o „portocală mecanică", în ceea ce simte a fi maturizarea sa, încă o mişcare necesară pentru o mică rotiţă în sfera perfectă a maşinăriei universului, asupra căreia veghează Marele Bog.

1 Anthony Burgess, Portocala mecanică, traducere de Carmen Ciora şi Domnica Drumea, Editura Humanitas, Bucureşti, 2003, p. 213.