Mereu am găsit o asemănare izbitoare între mâncăruri şi cărţi. în fond, ambele sunt alimente, dar de naturi diferite. Unele se adresează trupului şi celelalte ştim prea bine cui.

Făcând această paralelă, mi-am amintit de o discuţie purtată cu ceva vreme în urmă cu un taximetrist. Omul avusese o viaţă grea şi, la un moment dat, lucrurile se deterioraseră într-atât încât nu mai avea nici ce mânca şi era gata-gata să fie scos în stradă pentru neplata datoriilor către stat. într-o zi, pe când aştepta în faţa Hotelului Intercontinental să apară vreo figură cunoscută pentru a cere ceva de mâncare, a văzut cum dintr-o maşină de sute de mii de miliarde de lei se dă jos un fost coleg de liceu. S-a apropiat de el şi i-a explicat situaţia deosebită în care se afla. Acesta l-a privit inexpresiv şi i-a spus că fix în acel moment nu-l poate ajuta, întrucât se grăbeşte să ajungă la o întâlnire, dar îl roagă, scuzându-se evident pentru această nepotrivire în orar, să aştepte până ce va termina ce are de făcut, promiţându-i că îl va omeni după aceea. Rămas singur, taximetristul s-a aşezat pe o bordură şi a aşteptat. Cum se uita aşa niciunde, s-a trezit cu un cunoscut în faţă. Nu îşi amintea de unde îl cunoaşte şi nici măcar cum se numeşte, dar acest lucru nu l-a împiedicat să îi ceară şi acestuia ceva de mâncare, fiindu-i foarte foame. Omul locuia prin apropiere şi, fără să stea pe gânduri, l-a invitat la el acasă. Pe drum, s-a scuzat că nu are mare lucru, mai precis nişte slănină, ceapă, brânză şi pâine, dar taximetristul nu vedea absolut niciun inconvenient în toate acestea şi îi mulţumi cunoscutului. La plecare, îi mulţumi acestuia cât şi lui Dumnezeu pentru că nu îi mai era foame şi plecă liniştit acasă. A doua zi, situaţia începu să i se îmbunătăţească şi, pe când se ducea la bancă să ridice nişte bani pe care îi primise în urma unui comision, se întâlni pe stradă cu colegul de liceu. Acesta, cum îl văzu, se bătu cu mâna peste frunte, cerându-şi scuze pentru ziua de ieri, şi, îl invită imediat la masă. Taximetristul se scuză însă, spunându-i că astăzi nu îi mai este foame, ieri îi era şi îşi văzu de ale sale.

În opinia mea, tot aşa stă treaba şi cu cărţile. Sunt cărţi foarte bune, pe care le citim când suntem fericiţi, când totul în viaţă ne merge de minune, ceea ce nu le slăbeşte cu nimic valoarea, dar ele sunt lecturi de zi cu zi, lecturi cotidiene, ca şi masa de prânz. Pe lângă acestea, însă, mai sunt şi cele ce apar în viaţa noastră atunci când riscăm să murim de foame. în cazul meu, acestea sunt două. Repet, ele nu se disting prin valoare faţă de multe altele la fel de bune, ci ies în evidenţă datorită contextului în care mi-au căzut în mână. Este vorba de Conjuraţia Imbecililor de J.K Toole şi Molloy de Becket.

Pe Toole şi pe Becket i-am citit în momente de criză profundă. Eram în adâncuri, atât la propriu, cât şi la figurat. Fusesem arestat pentru un păcat al tinereţii şi mă aflam de aproximativ două luni în beciurile Poliţiei Judeţene, aşteptând să fiu judecat pentru faptele mele. Depresia se instalase profund şi uneori îmi fugea gândul la sinucidere. Ei m-au salvat. întâi Becket cu al său Molloy, ce nu ştie niciodată dacă mai trăieşte sau nu din cauza bolii ce a pus stăpânire pe el. Dar felul în care acesta reuşeşte să îşi păstreze curăţenia sufletească în ciuda faptului că totul se năruie în el, m-a făcut să râd de mine şi de problemele mele mărunte. După el a urmat Toole şi al său Ignatius, datorită căruia au dispărut pereţii şi mi-au recăpătat libertatea interioară. Am râs de m-am prăpădit, deşi în locul în care mă aflam nu prea se râde. Apoi m-am gândit că multe cărţi bune au fost scrise în închisoare. După ce i-am terminat de citit pe cei doi, nu am mai simţit deloc povara detenţiei şi, mai mult, am fost capabil să îmi recunosc gravitatea faptelor şi chiar să fac pace cu mine.