Noi suntem dintre aceia cărora carnea nu le acoperă sufletul de tot
iar toamna e prea caldă pentru ultragiile de gheaţă care ne sufocă.
Dintre aceia care nu ştiu să respire faţă în faţă cu moartea
si mâinile le atârna fără vlagă pe lângă corp.
Dimineţile noastre de cretă se desenează alb-negru pe cornee,
cine ştie, poate că nu astăzi e ziua când vom spune la revedere de tot,
poate că nu chiar azi la prânz ne aşezăm cuminţi pe platouri de argint
ne desfacem toracele cu unghiile ca să le fie uşor,
hămesiţilor noştri iubiţi,
să le fie mai uşor să ne dezoseze
şi apoi ne ţinem respiraţia până când termină de rupt cu dinţii,
de mestecat, de îngurgitat, de rumegat, de reingurgitat...
Pe lângă fiecare dintre noi s-a aciuat un stol de corbi cu ochi frumoşi
cu gheare de platină, cu gingii albastre pe care atâta
le-am supt pe când erau din carne, atâta le-am iubit...
Şi storc din noi măduva
şi măduva o risipesc în halba lor de bere zilnică
în fiecare ţigară, în fiecare cuvânt,
în fiecare ridicare de pleoapă, în fiecare bol alimentar...
Iubirile trecute ne dau un brânci spre moarte.

Iar noi... orgasmici şi fericiţi,
lingem buzele morţii cu frenezie,
o lăsăm să ne penetreze gurile, urechile, nările, anusul...

Apoi începe ziua următoare.
În această următoare zi,
vom lua viaţa de la capătul ei cel mai la-ndemână,
cel mai frivol,
vom spune:
nu mai există arma care să ne doboare mai jos de-atât, ce naiba
atâtea cafele am băut cu moartea mea în cele mai fancy restaurants,
încât m-am trezit –
trebuia să mă trezesc odată şi-odată!!...

Dar toaletele sunt pline de excrementele iubirilor noastre,
cearceafurile pline de ejaculările sufletelor noastre,
ei se masturbează în fiecare secundă cu tâmplele noastre
şi nici măcar nu ştiu, nu ştiu, Doamne, nimic...