Pink Floyd e un fenomen care a depăşit de multă vreme aria muzicii. În cei 44 de ani de când a prins contur, el a produs un transfer între muzică şi viaţa câtorva generaţii de ascultători, devenind o prezenţă greu de explicat în întregul ei, dar care capătă un sens deplin în cazul fiecărui individ care poate să transmită doar câteva idei despre ce înseamnă pentru el Pink Floyd. Influenţa exercitată de această trupă, modul de raportare al muzicii la elementele inovatoare introduse în decursul anilor, faptul că mare parte a pieselor par compuse ieri şi, dincolo de asta, urmele lăsate în viaţa celor din jur, fac din Pink Floyd o trupă care a dus muzica spre limitele ei. Cu ei începe şi se termină o mare parte a muzicii.

Welcome Cruel World

În 1965, Syd Barrett, împreună cu alţi patru studenţi de la Arhitectură, Richard Wright, Nick Mason, Roger Waters şi Bob Klose  înfiinţează grupul care se va numi Pink Floyd, deşi povestea începuse mai devreme, în 1963, în momentul în care Mason şi Waters, şi apoi, la puţin timp, Wright, împreună cu Keith Noble, cu sora sa, Sheilagh, şi cu Clive Metcalfe compun un sextet numit Sigma 6,  apoi Megadeaths, Screaming Abdabs, Architectural Abdabs şi The Tea Set. Syd Barrett, prieten din copilărie cu Waters, se alătură grupului în 1964. Grupul devine Pink Floyd Sound la sugestia acestuia, nume dat de combinaţia dintre prenumele muzicienilor blues Pinkney Pinkcover-uri ale unor muzicieni americani de rithm&blues, precum Louie Louie sau Slim Harpo, Barrett se impune ca lider al grupului şi începe să compună. Însă, până la lansarea primului material discografic, mai e. Trupa cântă în diverse cluburi (Countdown Club, Marquee Club) sau participă la audiţii organizate de programe de televiziune (ca Ready Steady Go al ITV). În timpul concertelor din Marquee Club, sunt văzuţi de Peter Jenner, care înfiinţează, împreună cu Andrew King, compania de manageriat Blackhill Entreprises, cu care trupa semnează un contract şi începe, astfel, promovarea lor, întâi în mediul underground londonez. Tot din perioada Countdown Club datează şi primele încercări de a suprapune spectacolului muzical un întreg arsenal de lumini, lucru ce va defini întreaga carieră a trupei. Primul show important îl au pe
14 octombrie 1966, la lansarea ziarului International Times, în The Roundhouse, eveniment urmărit de un număr important de spectatori, fezandaţi cu mondenităţile momentului, cărora le trezeşte curiozitatea. Urmează un moment mai delicat, grupul începe să interpreteze şi compoziţii ale lui Syd Barrett, fapt ce stârneşte rumoare în rândul unei părţi a audienţei, cum se întâmplă în cazul spectacolului de la Commonwealth Institute sau al celui ce s-a desfăşurat într-un club al tineretului catolic, unde proprietarul refuză să plătească onorariul. Apoi cântă într-o serie de spectacole la UFO Club, unde prestaţiile energice ale lui Syd Barrett au priză la un public consumator de droguri recreative. Acesta este şi unul dintre punctele de pornire ai anilor psihedelici ai trupei. Anderson şi Floyd Council. După perioada iniţială, când interpretează

Syd's Psychedelic Breakfast

La începutul lui 1967 înregistrează câteva piese, printre care Arnold Layne (primul lor single, locul 20 în UK Charts) sau Interstellar Overdrive, şi semnează un contract cu EMI Records. Pe 16 iunie e lansat cel de-al doilea single, See Emily Play, locul 6 în UK Charts. În aceeaşi perioadă pot fi observate şi primele probleme ale lui Syd Barrett, care începuse să consume droguri regulat, cu precădere LSD, lucru care-l determină să aibă un comportament ciudat, să se izoleze şi să comunice greu cu cei din jur. În timpul înregistrărilor primului album, The Piper at the Gates of Down, producătorul Norman Smith îi reproşează acestuia maniera lipsită de receptivitate cu care îi primeşte ideile critice. Albumul, în mare parte compus de Barrett, este lansat în august 1967 şi impresionează prin textele despre gnomi, spaţiu, pisici, sperietori, biciclete, prin lungile pasaje instrumentale, care constituie un climax al muzicii psihedelice. Titlul este împrumutat din romanul The Wind in the Willows al scriitorului de literatură pentru copii Kenneth Grahame. Continuă să cânte la UFO Club, anulează participarea la National Jazz and Blues Festival din cauza stării lui Syd, apoi încep turneele de promovare a albumului, dar în timpul turneului din S.U.A. problemele lui Syd se agravează, devenind evident pentru toată lumea că are nevoie de un psihiatru. Faptul că acesta refuză să cânte în anumite momente sau e incoerent în timpul interviurilor se adaugă lungului şir de probleme pe care managerul le are, începând cu obţinerea vizelor sau tergiversările cu casa de discuri, chestiuni ce duc, în final, la anularea turneului. Urmează un turneu în Anglia, împreună cu Jimi Hendrix, unde Syd are din nou probleme şi este înlocuit cu David O'List. Acesta este momentul când David Gilmour este adus ca al doilea chitarist al trupei pentru de a suplini ineficienţa lui Barrett în concerte, deşi el va fi anunţat oficial ca membru al trupei în februarie 1968, urmând ca în aprilie să fie oficializată şi despărţirea de Syd Barrett. În acelaşi timp, încetează şi colaborarea cu managerii şi cu partenerii de la Blackhill Entreprises, Peter Jenner şi Andrew King, care consideră că, odată cu plecarea lui Barrett, cel care reprezenta spiritul Pink Floyd, trupa îşi va pierde identitatea. Din acel moment, Steve O'Rourke va deveni managerul trupei, până în 2003, la moartea acestuia. Astfel, albumul care va fi lansat în acelaşi an, A Saucerful of Secrets, este ultimul album la care Barrett contribuie cu doar o piesă compusă şi trei la înregistrarea cărora participă. Albumul este o combinaţie de space şi psychedelic rock şi este descris ca o diagramă arhitecturală, o experienţă religioasă (John Peel) sau îndreptându-se într-o direcţie prea monotonă (New Musical Express). Zona experimentală, atât cât priveşte compoziţia pe care Waters şi-o asumă în primul rând, cât şi ideile care vin de la ceilalţi membrii sau ponderea sunetelor electronice fac ca direcţia să fie aparent una mai puţin consistentă, cu o tendinţă jazzy, un accent mărit pe fluenţa instrumentală, un bas mai puternic, deşi clapele lui Wright rămân tot în zona psihedelică.

The Great Gig in the Sky

Depărtarea de stilul impus de Barrett este şi mai evidentă pe dublul-album Ummagumma, lansat în 1969, unde piesele devin mai epice şi secvenţionate. Albumul se postează mai bine decât precedentul în topurile muzicale, locul 5 faţă de locul 9, şi, deşi o parte a criticii muzicale îl priveşte cu oarecare reticenţă, este văzut ca o frescă a erei psihedelice. Numele, care vine din slang-ul Cambridge şi are trimitere sexuală, acoperă o primă parte constituită din excelente înregistrări live, cea de-a doua parte fiind alcătuită de compoziţii noi cu o mixtură între sunetele electronice, care plasează materialele în zona avangardei, şi prestaţii solo extrem de personalizate ale membrilor formaţiei, mai ales la nivel de percuţie. Următorul album, Atom Heart Mother, lansat în 1970, primul înregistrat cu o orchestră simfonică şi cu o contribuţie considerabilă a compozitorului Ron Geesin, va fi ulterior considerat un pas înapoi chiar de către membrii formaţiei: Waters îl descrie ca pe un material ce trebuie aruncat la coş, Gilmour spune că e un gunoi, dar, în ciuda acestor autoevaluări, albumul ajunge pe locul 1 în UK Charts şi 55 în US Charts, aducându-le un salt de popularitate şi un turneu în America. Albumul Middle, lansat în octombrie 1971, va fi considerat unul de tranziţie, de la era psihedelică spre rockul progresiv, un poem sonic ce cuprinde linii melodice bine legate de o temă, melodii de atmosferă sau cântece acustice bine şlefuite. În 1972, este lansat Obscured by Clouds, gândit pentru coloana sonoră a fimului La Vallee de Barbet Schroeder, regizor cu care-şi începuseră colaborarea pentru muzică de film încă din 1969, de la filmul More, trecând şi prin momentul Zabriskie Point (1970), film semnat de Michelangelo Antonioni.

The Dark Side of the Moon, lansat în martie 1973, este albumul ce marchează un punct de maturitate maximă al carierei celor patru membri ai trupei, un succes uriaş atins într-o perioadă în care Pink Floyd face o muzică greu de clasificat, rod al unei colaborări ce a funcţionat mai bine ca oricând şi al unei munci de producţie ce poartă semnătura Alan Parsons. Albumul ajunge pe locul 1 în America şi staţionează 741 de săptămâni în Top Billboard 200, performanţă fără precedent. Vocea lui Gilmour, dominantă pe acest album, se pliază perfect pe instrumentaţia fluentă, uneori minimalistă, la care ajung piesele compuse de Waters, în mare parte, apoi de Mason, Gilmour şi Wright. Prezenţa saxofonului sau vocile feminine (piesa Great Gig in the Sky este interpretată de Clare Torry) conferă texturii de jazz, rock progresiv cu reminiscenţele psihedelice păstrate în rezonanţa sunetelor electronice şi cu efectele produse de sintetizator, un sunet ce devine un standard distinct şi obsedant în rockul anilor ce vor urma.

Shine On You Crazy Diamond

Acesta e modul prin care Waters, Gilmour, Mason şi Wright au vrut să-i mulţumească geniului primilor ani Pink Floyd, pe care ceţurile insanităţii l-au dus într-o lume a lui, din care rar a mai ieşit. Indiferent de controversele legate de modul în care Syd părăsise formaţia şi de relaţia ulterioară dintre el şi membrii trupei, cei patru rămaşi i-au păstrat o prietenie caldă. Coincidenţa face ca una dintre rarele vizite pe care Syd le mai făcea prietenilor săi să se petreacă în zilele în care se înregistra chiar albumul care, discret, îi va fi dedicat. A plecat din studio la fel de discret cum părăsise ceremonia de cununie a lui Gilmour, aşa cum avea să părăsească mai târziu, în 2006, lumea. O altă coincidenţă face ca această scurtă şi incomodă întrevedere să fie ultima dintre Syd şi membrii trupei.

Anii care urmează încep să adâncească o breşă ce apăruse deja, cea dintre Waters, care are tendinţe autocrate, şi restul membrilor. Albumul Animals, lansat în ianuarie 1977, este un concept aproape exclusiv Roger Waters. Ideea albumul vine de la George Orwell şi romanul său Animal Farm, şi este o privire asupra societăţii umane şi o paralelă  între ea şi diferite speculaţii utopice ce pornesc de la Orwell.  Neînţelegerile care apar, mai ales la creditarea contribuţiei fiecărui membru, vor duce ulterior la despărţirea de Wright în timpul înregistrărilor la The Wall, lansat în noiembrie 1979, operă rock în care Waters îşi ilustrează, cu ajutorul personajului Pink, amintirile despre Războiul Mondial sau face aluzii cinice la adresa atmosferei politice din Marea Britanie sau a premierului Margaret Thatcher, însă conceptul în sine e o trimitere la toate formele de dictatură, în special la cea fascistă, dar care putea fi lesne adaptat la dictatura comunistă, care despărţea Europa în acel moment. Albumul este primit cu entuziasm, dar turneul de promovare, deşi un succes, le aduce pierderi financiare din cauza costurilor prea mari. Wright deja nu mai este membru al trupei şi este plătit pentru fiecare apariţie în concerte. Gilmour îi reproşează lui Waters modul creditării de pe The Wall, Mason e de partea lui Gilmour.

Bring the Boys Back Home

În ciuda relaţiilor încordate, The Final Cut e lansat în 1983 şi este un proiect exclusiv al lui Waters, dedicat tatălui său, mai întunecat ca ton decât The Wall, întrucât tema centrală este războiul, urmele lăsate de cel de-al doilea Război Mondial sau posibilitatea unuia nuclear. Totuşi, după lansarea albumului, trupa se desparte, Gilmour şi Waters îşi continuă proiectele personale şi lansează câte un album în 1984. În 1986, Gilmour şi Mason încep înregistrările la un nou album,
A Momentary Lapse of Reason, dar Waters încearcă să-i împiedice să folosească numele Pink Floyd. Are loc un proces, ce va fi câştigat de cei doi, cărora li se adaugă şi Wright, care se va realătura trupei. Bob Ezrin, coproducător al albumului, participă şi la scrierea pieselor, ajutându-l pe Gilmour. Lansarea are loc în 1987 şi, în ciuda absenţei lui Waters, ajunge pe locul 3 în topuri, atât în Anglia, cât şi în S.U.A. După dublul album live Delicate Sound of Thunder, lansat în 1988, urmează ultimul album de studio, The Division Bell, în 1994. Deşi criticat pentru formula obosită, ajunge numărul 1 pe piaţa engleză şi pe cea americană. După turneul de promovare al albumului, Pink Floyd îşi încetează activitatea. În 1995 este lansat un album live, Pulse, iar în ianuarie 1997, Pink Floyd intră în Rock and Roll Hall of Fame, ceremonie la care Roger Waters nu va participa. Ultimul act major este şi cel care înlătură o parte din animozităţile membrilor trupei, care acceptă să apară, după 24 de ani, pe aceeaşi scenă, pe 2 iulie 2005, în cadrul concertului Live 8 din Londra. La sfârşitul concertului are loc memorabila scenă când, după ce Gilmour mulţumeşte publicului şi vrea să părăsească scena, Waters îi cere să rămână pentru a-şi lua în grup rămas bun de la public. După 40 de ani Pink Floyd, se trăgea cortina. Restul e ca în Live at Pompeii, una dintre superbele metafore ale muzicii, când Pink Floyd a cântat într-un amfiteatru gol. Şi e bine să cânţi pentru un public care nu e lângă tine şi pe care nu îl vezi, dar este peste tot!