Leadbelly are toate datele specifice figurilor artistice care au marcat cultura populară a secolului al XX-lea: a avut o viaţă mai mult decât palpitantă şi intensă, a pornit dintr-o familie săracă, şi-a câştigat notorietatea pe care o visa mai degrabă după moarte, însă un lucru este cert - talentul muzical l-a însoţit de la naştere şi nu l-a părăsit niciodată.

Cântecul şi bumbacul - primii prieteni

Pe numele întreg Huddie William Ledbetter, artistul american s-a născut în ianuarie 1888 (ziua exactă este controversată şi incertă, dar uneori chiar şi anul naşterii se întâmplă să nu apară la fel în toate sursele) pe o plantaţie de lângă Mooringsport, în zonele mlăştinoase din Louisiana. Unic fiu al părinţilor Wesley şi Sally, Huddie s-a dovedit a fi un talent nativ: avea numai 5 ani când începe să ia joaca de-a muzica în serios, primind de la unchiul Terrell un acordeon. De altfel, de-a lungul întregii vieţi, muzicianul afro-american a reuşit să pătrundă tainele a numeroase instrumente (concertina, armonica, mandolina, pianul), însă a rămas cunoscut cel mai bine pentru măiestria cu care stăpânea într-un mod unic chitara cu douăsprezece corzi, fiind numit mai târziu „Regele" acestui instrument.
La vârsta primelor contacte cu muzica, întreaga familie s-a mutat în Leigh, Texas, unde tatăl a început să se ocupe de o plantaţie de bumbac şi de îngrijirea unei mici ferme. Dacă mai rămânem puţin pe tărâmurile copilăriei viitorului muzician, vom vedea că viaţa grea nu l-a ocolit niciodată. Deşi s-a confruntat de mic cu lipsuri materiale - tatăl său era dijmaş -, şi-a făcut întotdeauna din muzică o plăcere absolută, iar munca fizică nu era niciodată lipsită de compania reconfortantă a cântatului. Leadbelly trebuia să culeagă bumbac alături de ceilalţi săraci nevoiţi să-şi câştige din greu existenţa. Lui îi făcea însă plăcere să bată drumurile, călărindu-şi caii nu numai pentru a aduna proviziile, ci şi pentru a cânta din toată inima la petrecerile câmpeneşti, unde dansul şi muzica erau întotdeauna acompaniate de un belşug de mâncare, băutură şi de fete.
Tânărul nu a neglijat deloc nici acest ultim aspect. Huddie era deja tată la vârsta de 16 ani, însă când partenera lui, Aletha „Lethe" Henderson, a dat naştere unui copil care nu era al lui, a decis să o părăsească. Pe la vârsta majoratului a părăsit şi locurile natale, sperând să-şi găsească fericirea şi, totodată, împlinirea ca muzician. Până atunci, căpătase ceva faimă locală şi cântase pentru oamenii din Louisiana, inclusiv în St. Paul's Bottoms, un cartier de prostituate - dar peste tot a avut cu succes şi astfel a reuşit să îşi schiţeze începuturile unui stil muzical propriu.
în următorii 16 ani de la plecare a hălăduit prin tot Sudul, oriunde găsea un loc bun pentru dormit sau o ocazie favorabilă pentru a se face auzit. Cânta şi muncea - culegea bumbac, uneori mai mult de un balot pe zi, căci asta ştia să facă la fel de bine ca şi cântatul încă din copilărie. însă nu se limita la „muncile agricole" - se ocupa cu tot felul de îndeletniciri care îi putea asigura traiul. Continua să îşi dezvolte orizontul artistic, profitând de absolut fiecare experienţă care îi ieşea în cale. învăţa cântece noi din cluburile prin care trecea, dar şi de pe străzile oraşelor mari în care ajungea.
în 1912 compune prima sa melodie, pe care o interpretează la chitara cu douăsprezece coarzi - The Titanic se numea piesa şi era, fireşte, inspirată de tragedia scufundării celebrului vas în luna aprilie a aceluiaşi an. în aceeaşi perioadă a început să îl însoţească pe „Blind" Lemon Jefferson, un alt cântăreţ de culoare care a obţinut succese extraordinare.
Totul părea extrem de promiţător pentru încă tânărul talent al folk-ului când, în 1918, a ajuns în închisoare. Era condamnat la o pedeapsă de 30 de ani după o încăierare în urma căreia o rudă de-a sa, Will Stafford, a fost ucisă. Nu era prima dată când Leadbelly ajungea în celulă - în 1915 a fost închis pentru „posesie de arme", însă a reuşit să fugă de acolo, muncind în apropierea regiunii Bowie cu o altă identitate. Nu se poate spune că norocul nu i-a fost alături şi de această dată - muncea din greu, dar în acelaşi timp reuşea să-şi distreze şi colegii de detenţie prin cântecele sale. Până la urmă a reuşit să scape de sentinţa iniţială pe care trebuia să o achite, făcând apel la bunătatea guvernatorului Pat Morris Neff, desigur, folosindu-se tot de mijlocirea cântecului. Neff nu putea să rămână indiferent la o melodie care îi era destinată tocmai lui şi „condimentată" cu versuri simple, dar mişcătoare: „Te rog, domnule guvernator Neff, fii bun şi milos/ Ai milă de timpul mult prea lung ce-mi stă în faţă.../ Dacă ai fi, domnule guvernator Neff, în puterea mea, aşa cum sunt eu în puterea ta/ M-aş trezi dimineaţa şi te-aş elibera" („Please, Governor Neff, Be good'n'kind/ Have mercy on my great long time/ If I had you, Governor Neff, like you got me/ I'd wake up in the morning and I'd set you free").
Sensibilizat de cântec şi de promisiunile condamnatului, care l-a asigurat că şi-a înţeles greşeala şi că îşi va schimba obiceiurile rele, guvernatorul a acceptat să îl elibereze pe Ledbetter în 1925. De altfel, cel care deţinuse aceeaşi poziţie înaintea lui Neff i-a promis, la fel de impresionat de talentele sale, că succesorul său îi va deschide calea spre libertate.

Muzica libertăţii şi libertatea muzicii

Temperament excesiv, Leadbelly nu a reuşit să îşi ţină promisiunea făcută în vremea încarcerării în Sugar Land, Texas. în 1930, după un conflict violent cu alţi doi semeni negri, a fost acuzat de tentativă de omor şi trimis la un penitenciar din Louisiana. Nici aici însă nu i-a rămas suferinţa fără compensări; deşi guvernatorul nu s-a lăsat impresionat de cântecele lui, după reţeta anterioară, a reuşit într-un final să îşi găsească libertatea prin mijlocirea persoanei care i-a făcut intrarea oficială în lumea muzicii.
în această închisoare este remarcat de John A. Lomax şi de fiul său, Alan. Aceştia, în calitate de muzicologi, culegeau material folcloric prin tot Sudul, concentrându-se mai ales asupra locurilor de detenţie, deoarece se ştia că acestea sunt foarte ofertante pentru ceea ce căutau ei. Datorită petiţiei pe care cei doi au adresat-o guvernatorului din Louisiana, dar şi datorită comportamentului lăudabil al cântăreţului, acesta din urmă a fost eliberat.
Aici începe drumul lui spre succesul autentic şi recunoscut la scară largă. Devine şoferul lui Lomax şi merge în turnee cu el la universităţile din Sud şi Est, unde studenţii devin înnebuniţi după muzica lui. în 1935, la 50 de ani, Leadbelly se însoară cu Martha Promise, şi ea la fel de talentată în muzică. Cariera mergea pe o pantă ascendentă: era în centrul unei adevărate campanii de promovare, iar revista Life i-a acordat un spaţiu considerabil şi l-a creditat ca un artist cu un viitor strălucit în faţă. Ajunge la numărul de 100 de înregistrări, care nu i-au adus însă un succes extraordinar - asemenea multor altor artişti ai vremii, Leadbelly a profitat mai degrabă de pe urma turneelor decât a vânzărilor -, folk-ul nu se bucura încă de popularitate la nivelul maselor, rămânând apanajul unei nişe ataşate mai degrabă afectiv de fenomen.
Din cauza firii cântăreţului, imposibil de adaptat regulilor şi convenţiilor, Lomax renunţă la el, dându-i soţiei bani pentru ca ei să se întoarcă în Louisiana. în schimb, Huddie ajunge la New York şi încântă publicul entuziast care participă la concertele sale. Succesul părea să îi surâdă şi fără fostul susţinător, dar destinul a făcut ca artistul să aibă din nou nevoie de un Lomax. De data aceasta Alan, pe atunci în vârstă de 24 de ani, l-a ajutat să scape iar de o acuzaţie care l-a adus în închisoare şi a contribuit şi la reabilitarea lui financiară.
în continuare, radio-ul a ajutat semnificativ la sporirea popularităţii sale şi s-a împrietenit cu alţi cântăreţi de folk, precum Sonny Terry, Woody Guthrie sau Pete Seeger, pe atunci doar o tânără speranţă. în cadrul unui turneu european care i-a lărgit mult orizonturile, i s-a descoperit o scleroză laterală, o boală a muşchilor care l-a făcut să părăsească lumea aceasta la 6 decembrie 1949, la spitalul Bellevue din S.U.A.

Balada de la Miezul Nopţii

Ultimul său concert a avut loc în Texas, în onoarea mentorului său care murise, John Lomax. Despre moartea neaşteptată a lui Leadbelly, Pete Seeger a declarat: „Ce tragedie că ne-a părăsit! Asta s-a întîmplat cu numai şase luni înainte ca piesa lui, «Goodnight, Irene» să ajungă la două milioane de exemplare vândute. Dacă ar mai fi trăit încă zece ani, şi-ar fi văzut împlinite toate visele de muzician - milioane de tineri îi  fredonau şi învăţau cântecele" (Myrus 58).
Printre cântecele  cele mai populare se numără „Rock Island Line", „Goodnight, Irene", „Old Cottonfields at Home", „Take This Hammer", „Leaving Blues", „Pick a Bale o' Cotton" sau „Black Betty".
„Goodnight, Irene" este melodia pentru care astăzi Leadbelly este încă popular. învăţată în copilărie de la unchiul său, piesa a fost mai târziu adaptată la influenţele receptate de artist în saloane şi în cluburi de noapte sau în turneele de prin colegiile Sudului. Cântecele sale erau însoţite de strigăte, imprecaţii, zbârnâituri şi zdrăngănituri - o muzică plină de viaţă, asemenea sângelui său de negru care preţuia libertatea la aceeaşi treaptă cu muzica.
Albumele lui lansate până la ora actuală includ Legacy, Ledbetter's Best şi Midnight Special. Mulţi artişti de succes i-au interpretat sau îi interpreteaza piesele chiar şi azi: Nirvana, Led Zeppelin, The Animals sau Tom Jones sunt doar câteva astfel de nume.
Dincolo de contextul cultural care ne luminează percepţia asupra muzicii lui Huddie William Ledbetter, arta sa rămâne azi la fel de încântătoare şi plină de bucurie autentică pentru publicul care, la câteva decenii de la stingerea sa, îşi aminteşte cu preţuire de muzica populară a negrilor.

Bibliografie:

1. Myrus, Donald, Hard Traveling. Ballads, Blues and the Big Beat. New York: The Macmillan Company, 1966, pp. 53-58.
2. Rock and Roll Hall of Fame Museum, 20 martie 2009, http://www.rockhall.com/inductee/lead-belly.
3. Welcome to Leadbelly. 25 martie 2009, http://leadbelly.lanl.gov/leadbelly.html.