Este un extraordinar mânuitor al pianului, are o tehnică excelentă atunci când cântă la saxofonul tenor, dar se descurcă foarte bine şi la orga electronică, la harpă, trompetă, clavicord, tobe, chitară, chiar şi la exoticul instrument marimba. Admiratorii sunt îndrăgostiţi de improvizaţiile sale de jazz, fără a-i aprecia mai puţin intensitatea interpretării Preludiilor lui Şostakovici. Totuşi, nici când se apropie de Bach sau de Mozart nu este mai puţin incitant.

Spre bucuria noastră, a celor condamnaţi să trăim într-un secol excesiv de tehnic, există un contemporan al nostru care corespunde total descrierii de mai sus. Numele lui este Keith Jarrett, o legendă în viaţă pentru iubitorii jazz-ului, dar nu numai. Un artist imposibil de etichetat, imposibil de prins într-un curent riguros şi care, de fapt, nu cântă nici jazz, nici muzică clasică: el se cântă pe sine însuşi, făcând din rigoarea formelor muzicale şi din spontaneitatea improvizaţiei de jazz o expresie a interiorităţii.

Să fie muzică!

Pianist, compozitor şi interpret desăvârşit, Keith Jarrett s-a născut la 8 mai 1945, în Allentown, Pennsylvania, într-o familie cu origini în mai multe zone din Europa. Cel mai mare dintre cei cinci fraţi şi-a dat foarte repede măsura talentului. Vârsta de trei ani nu este tocmai obişnuită pentru începerea lecţiilor de pian dar, până la urmă, nimic nu este tocmai „obişnuit" în traseul muzical parcurs de Jarrett. Părinţii şi-au dat seamă că fiul lor este înzestrat cu o ureche muzicală perfectă şi cu o aptitudine incontestabilă pentru această artă. Tot la o vârstă foarte fragedă şi-a alcătuit şi primele compoziţii, iar la şase ani şi-a bucurat ascultătorii cu primul lui concert. Mâinile prea mici pentru un interpret perfect de pian nu au constituit, în cazul său, un impediment. Când a început şcoala, copilul-minune a trecut direct în clasa a III-a, fapt la care viitorul muzician de succes s-a adaptat fără probleme.

Încă nu trecuse bine de vârsta copilăriei când destinul său părea foarte clar: urma să devină o stea a muzicii clasice. A început să ia lecţii de compoziţie, materie pe care ar fi trebuit să o aprofundeze cu maestra Nadia Boulanger la Paris, însă Jarrett a luat decizia cea mai bună în urma unei întâlniri fundamentale pentru viitorul său. Primele contacte cu jazz-ul l-au făcut să se îndrăgostească de acest gen, astfel că în loc să ia direcţia Paris, tânărul a preferat New York pentru a încerca toate orizonturile pe care jazz-ul i le putea oferi. Când a ajuns în metropola americană, avea deja suficiente avantaje pentru a nu-şi face griji în privinţa viitorului său: cunoştea foarte bine teoria muzicală, avea suficientă experienţă atât ca „ascultător" profesionist, cât şi ca interpret, la toate acestea adăugându-se şi un timp petrecut la Berklee College of Music din Boston.
Cu atâtea calităţi şi atu-uri, era imposibil ca succesul să nu apară fără întârziere: Art Blakey, fascinat de capacităţile tânărului care frecventa clubul de jazz Village Vanguard, l-a cooptat pe acesta pe loc în grupul New Jazz Messengers. Nici bucuriile în viaţa personală nu l-au ocolit - în aceeaşi perioadă s-a căsătorit cu Margot, prima lui soţie. Drumul nu a fost însă chiar atât de uşor cum pare, pentru că succesul financiar nu a fost, la acea vreme, pe măsura talentului său.

În 1966 devine membru al Charles Lloyd Quartet, un grup care se bucura de un succes răsunător într-o Europă din ce în ce mai puţin atrasă de jazz. Albumul Forest Flower a fost unul dintre succesele majore ale trupei spre finalul anilor '60, fapt care se datorează, în mod sigur, şi originalităţii interpretative a lui Jarrett. însă artistul face un alt pas decisiv în aceeaşi perioadă: îşi formează un trio (devenit cvartet după un timp, prin cooptarea saxofonistului Dewey Redman) în care l-au însoţit basistul Charlie Haden şi toboşarul Paul Motian. Grupul înfiinţat de Jarrett s-a impus de la bun început printr-o identitate muzicală aparte, datorată abordării unor genuri atât de variate, de la free jazz şi gospel până la improvizaţii de influenţă folclorică. The Survivors' Suite sau Fort Yawuh sunt doar două dintre înregistrările de neuitat ale grupului care a rezistat până în 1976.

În 1970 şi 1971, Keith Jarrett a colaborat cu formaţia lui Miles Davis, în care evolua şi celebrul Chick Corea. Cu toate că nu era tocmai îndrăgostit de noua direcţie abordată de celebrul jazzman şi nici nu simpatiza instrumentele electronice, Jarrett a rămas un timp alături de ei, pe de o parte din respect pentru Davis şi pe de alta pentru că îşi dorea foarte mult să lucreze cu DeJohnette, partener muzical de cursă lungă al pianistului.

În prima parte a anilor '70, Jarrett a început să se ocupe în paralel de un alt proiect care a făcut istorie.

Geniul - improvizaţie şi rigoare

În 1974, Keith Jarrett e în plină formă şi simte că se poate ocupa în paralel şi de un alt band, înfiinţat, desigur, tot sub oblăduirea lui. European Quartet avea o componenţă care putea asigura un succes rapid: legendarul Jan Garbarek la saxofonul tenor, Palle Danielsson la bas şi toboşarul Jon Christensen. Grupul a lansat 4 albume, dar două rămân antologice: My Song şi Personal Mountains.
Tot la începutul anilor '70, se produce o altă întâlnire cu urmări dintre cele mai fericite pentru istoria jazz-ului, anume întâlnirea lui Keith Jarrett cu producătorul german Manfred Eicher, care lucra la deschiderea unei case de discuri, acum cunoscuta marcă ECM1. Primul album care a rezultat în urma acestui contact, Facing You (1971), a constituit un punct culminant în istoria interpretărilor pianistice în jazz, nefiind însă de neglijat nici din punctul de vedere al succesului la vânzări.

În 1973, se produce debutul unei performanţe pentru care Jarrett avea să-şi capete renumele şi unicitatea printre legendele jazz-ului: concertele solo la pian bazate strict pe improvizaţie. Calitatea improvizaţiilor sale se bucura de un profesionalism atât de mare, încât la început spectatorii nu puteau crede că absolut nimic nu era conceput dinainte. Nu a trebuit mult timp pentru ca atât criticii, cât şi pasionaţii de muzică să recunoască în Jarrett un geniu al improvizaţiei. Cu siguranţă că acest succes se datorează unei combinaţii rare a inspiraţiei cu o pregătire temeinică, a spontaneităţii cu tehnica solidă. Aşa se nasc nenumărate înregistrări care au făcut din Keith Jarrett unul dintre cel mai bine vânduţi artişti. în cariera solo, a reuşit să atingă noi recorduri, care adăugate la victoriile trecute, redau imaginea unui parcurs artistic plin de un succes realizat fără compromis.

Fără îndoială, concertul de la Köln este cea mai memorabilă experienţă artistică pe care Jarrett a dăruit-o fanilor în turneele sale individuale. Susţinut în 1975, concertul înregistrat a devenit unul dintre cel mai bine vândute albume jazz din întreaga istorie a genului.

Seria de concerte susţinute în Japonia, ţară unde a revenit constant, s-a materializat într-o altă înregistrare apreciată, apărută sub forma a 10 discuri şi numită, sugestiv, The Sun Bear Concerts. Concertele de la Bremen şi Lausanne (1973), intitulate Solo Concerts s-au transformat într-un triplu album. în schimb, cu Dark Intervals (1987), Jarrett a marcat o nouă etapă estetică, cu un sound jazz rafinat şi subtil. Dintre albumele solo înregistrate în studio, ar trebui neapărat menţionate cel puţin două: The Moth and the Flame sau Book of Ways.

Evoluţia sa la Bremen este un exemplu grăitor în ceea ce priveşte ambiţia şi dedicarea totală faţă de profesie, specifice întotdeauna artistului american. Durerile de spate acute, cauzate de un incident din tinereţe, au dat emoţii organizatorilor: Keith Jarrett însuşi a crezut că nu va reuşi să mai apară pe scenă, însă odată ajuns în faţa pianului, muzicianul a fost la înălţimea performanţelor sale „obişnuite". De altfel, întotdeauna muzica a fost cea care l-a vindecat la propriu pe artist; în 1996, a fost nevoit să se retragă temporar din cauza sindromului de oboseală cronică, fanii săi neştiind atunci ce să creadă. Spre răsăritul unui nou mileniu,  Keith Jarrett a revenit acolo unde geniul său se manifestă cel mai bine: în faţa pianului.

Din 1983, Jarrett este implicat în Standards Trio, a treia trupă pe care o conduce. De peste douăzeci de ani, prolificul compozitor şi interpret oferă publicului concerte şi înregistrări la fel de uimitoare alături de colegii Gary Peacock (bass) şi  Jack DeJohnette (tobe). Primele lor trei albume (Standards, Vol. I, Standards, Vol.II, Changes) au fost realizate în cadrul unei singure sesiuni, în 1983. Tot printre înregistrările cele mai iubite ale Standards Trio se numără Changeless sau At the Blue Note.

Jazzman-ul şi Bach

Să nu uităm punctul de pornire al carierei lui Jarrett: muzica clasică. Un parcurs atât de neted pe drumurile jazz-ului ne-ar putea face să credem că Jarrett nu ar mai fi avut nevoie de nimic pentru a-şi simţi arta desăvârşită. Dar el nu a gândit aşa. Nu şi-a „trădat" niciodată pasiunea iniţială pentru muzica clasică, astfel că a ajuns să colaboreze cu orchestre celebre şi cu dirijori precum John Adams sau Vladimir Ashkenazy. Uimindu-i atât pe pasionaţii muzicii clasice, cât şi pe fanii devotaţi jazz-ului, artistul a realizat înregistrări la fel de performante şi pe tărâmul muzicii clasice: pentru Bach, a preferat „Clavecinul bine temperat" şi „Variaţiunile Goldberg". Nici cele 24 de Preludii şi Fugi compuse de Şostakovici nu l-au lăsat indiferent pe Jarrett ca pianist, fără a-i ocoli însă pe Mozart şi pe Händel sau chiar pe contemporanul Arvo Pärt.

Pentru că limitarea la interpretare nu l-a satisfăcut îndeajuns pe artistul neobosit, Jarrett s-a aventurat şi în compoziţia de muzică clasică. Şi nu a greşit. The Celestial Hawk (1980), cea mai lungă creaţie clasică a sa, a fost audiată pentru prima dată de public la prestigiosul Carnegie Hall. Mai multe albume de muzică clasică au apărut sub semnătura lui Keith Jarrett, dar Bridge of Light (1993) este, deocamdată, ultimul dintre ele.
Despre dimensiunea spirituală a muzicii sale se poate scrie foarte mult şi fiecare ascultător înţelege această perspectivă în mod subiectiv, dar existenţa ei este, în orice caz, de necontestat. Poate tocmai înclinaţia spre esenţializare l-a condus pe Jarrett, în 1976, către o localitate din Germania unde se află o orgă din secolul al XVIII-lea. Ajuns acolo, în numai câteva ore a realizat un dublu album intitulat Hymn Spheres. De altfel, tot el a declarat cândva că „dacă aş putea să numesc tot ceea ce am compus până acum drept «Imn», ar fi un titlu potrivit, pentru că asta şi sunt compoziţiile mele atunci când sunt corecte". în copilărie, mama lui l-a învăţat că nu trebuie să se jeneze atunci când este lăudat şi se află în centrul atenţiei, sfătuindu-l să întoarcă înapoi laudele primite către Creatorul său. Fără a fi un om religios în sensul tradiţional al cuvântului, Keith Jarrett este un adept declarat al lui George Ivanovici Gurdjieff, un mistic armean în al cărui sistem spiritual arta joacă un rol semnificativ.

Apropierea sa de natură prin muzică a fost subliniată de muzicologul David Ake, care a găsit mai ales în My Song motive pastorale, considerând întreaga compoziţie „un omagiu tandru adus unui lăcaş tăcut". Influenţele nord-americane tradiţionale nu sunt nici ele greu de reperat în opera componistică a lui Jarrett.

După recuperarea inerentă bolii, solistul a revenit în 1999 cu The Melody at Night, with You, un cadou de Crăciun închinat celei de-a doua soţii, Rose Anne Calavito. Turneele cu Standards Trio au fost reluate, dar cu o frecvenţă scăzută faţă de perioada anterioară retragerii, fără a avea totuşi mai puţină popularitate: şi-a păstrat admiratorii fideli aproape şi a câştigat noi adepţi.

Printre cunoscătorii jazz-ului, Jarrett este renumit nu numai pentru geniul care l-a înscris în istoria muzicii, ci şi pentru alte câteva trăsături specifice manifestate în timpul activităţii concertistice. Pe parcursul improvizaţiei, jazz-man-ul american se dovedeşte a fi mai mult decât energic - implicarea sa nu este doar cerebrală, ci şi fizică. Astfel, spectatorii pot vedea cum artistul se răsuceşte sau se întoarce pe scaun, dar cele mai renumite sunt exclamaţiile şi interjecţiile sale pline de forţă. Unii ascultători se declară deranjaţi în receptarea actului muzical de astfel de intervenţii lingvistice, iar Jarrett a declarat că astfel de manifestări îi scapă de sub control, explicându-le ca pe o consecinţă a implicării totale în actul creativ. La fel de cunoscută este şi aversiunea faţă de orice gest din public care i-ar putea întrerupe ritmul, de la strănutat până la filmările neautorizate.

Că stilul său place sau nu, a contesta astăzi competenţele improvizatorice ale lui Keith Jarrett este o dovadă de rea-voinţă. Până la urmă, oare despre câţi pianişti, fie că vin din muzica clasică sau din jazz, se poate spune astăzi că „se simt la fel de confortabil atât cu Chopin, cât şi cu Monk"? 2


1 Iniţialele vin de la „Edition of Contemporary Music". Această casă de discuri înfiinţată la München a devenit cunoscută pentru promovarea muzicii jazz.
2 Citat de pe site-ul < http://www.culturekiosque.com/jazz/miles/rhemile13.htm>