Supranumit „Trane"¹ datorită ritmurilor pline de viaţă pe care le-a creat, John Coltrane este unul dintre cei mai respectaţi şi adoraţi membri ai familiei jazzului, în ciuda faptului că a murit la numai 40 de ani, când părea să mai aibă multe de oferit iubitorilor muzicii. Iar adevărul este că marele jazzman oferă încă foarte multe celor deschişi inovaţiilor sale, câştigând şi astăzi admiratori din categorii cât se poate de diverse.

În ciuda preciziei matematice cu care şi-a construit muzica, în ciuda caracterului abstract care străbate mai ales ultima perioadă componistică a sa, Coltrane a avut întotdeauna extrem de mulţi fani, o dovadă fiind sensibilitatea posterităţii în faţa personalităţii sale, manifestată prin câteva premii foarte importante acordate postum.

Pentru acest succes care poate trezi invidii, Coltrane a avut o singură „reţetă", pe care a respectat-o neclintit, fie că a cântat cu Miles Davis, cu Monk sau cu propriul grup: dorinţa lui a fost să transforme fiecare act interpretativ într-o „expresie completă a fiinţei". Prezentul ne dovedeşte că intenţia i-a reuşit pe deplin, chiar dacă, asemenea majorităţii numelor mari din istoria muzicii, criticii nu au căzut întotdeauna de acord asupra valorii artei sale.

Trenul spre succes
Pionier al free jazzului², saxofonist şi compozitor, John Coltrane s-a născut la 23 septembrie 1926, în Hamlet, North Carolina. Creşte în High Point, în aceeaşi regiune, dar în adolescenţă se mută în Philadelphia. Întreaga sa familie avea adânc înrădăcinată preocuparea pentru muzică: mamei sale îi plăcea să îşi pună vocea în valoare, cântând, de asemenea, la pian, iar tatăl său, un simplu croitor, cânta la clarinet şi la vioară. Bunica dinspre mamă a avut şi ea un rol covârşitor în formarea, nu numai muzicală, a lui Coltrane. La începutul adolescenţei, atât bunicii, cât şi tatăl, i-au murit în numai câteva luni, ceea ce e foarte posibil să fi provocat un anumit accent grav care se regăseşte adesea în tonurile muzicii sale.

Lupta cu durerea a fost câştigată prin avântul entuziast pe care l-a manifestat faţă de studiul muzicii, începând cu aprofundarea clarinetului şi a saxofonului alto. În alegerea acestuia din urmă, a fost influenţat de pasiunea sa pentru Lester Young şi Johnny Hodges.

Partea sa de datorie în cadrul celui de-al doilea război mondial a fost imposibil de evitat, dar chiar şi aici a găsit un prilej favorabil pentru a rămâne conectat la muzică, prin apartenenţa la USA Navy Band (Formaţia Marinei Statelor Unite) din Hawaii.

Tainele saxofonului tenor i-au fost pentru prima dată dezvăluite de Eddie „CleanHead" Winson. Studiază laşcoala de Arte Penn Griffin, iar la Studiourile Granoff din Philadelphia participă la un curs integral de teorie a jazzului, ocazie cu care face dovada unei constanţe şi a unui perfecţionism cu totul memorabile: obişnuia să intre în instituţie dimineaţa şi mai pleca abia seara târziu, după care îşi continua exerciţiile chiar acasă, având însă grijă să nu deranjeze niciun vecin cu zgomote prea puternice.

Alături de Jimmy Heath, prinde gustul pentru experimente muzicale, iar din 1949 până în 1950 activează în formaţia lui Dizzy Gillespie, neocolindu-i nici pe membrii aflaţi sub conducerea lui Earl Bostic sau a lui Johnny Hodges. Idolul său era Charles Parker, un foarte influent compozitor de jazz al epocii, însă primul moment important al carierei sale avea să fie determinat de un alt nume greu al genului, anume Miles Davis.

Activitatea muzicală cea mai apropiată de perfecţiune a lui Coltrane este stabilită între 1955 şi 1967. Anul 1955 a fost hotărâtor pentru parcursul artistic al muzicianului încă neafirmat: în vara aceea, a primit un telefon de la Miles Davis, celebrul trompetist al cărui succes cunoscuse, în ultimii ani, o scădere îngrijorătoare din cauza problemelor personale. Acesta dorea să revină pe scena muzicii alături de formaţia sa, cooptându-l şi pe Coltrane, pe atunci încă un anonim în raport cu Davis. Saxofonistul dă, în acest context, primele semne ale unui stil aparte şi ale unei originalităţi demne de atenţie. Lângă Davis, limbajul său muzical conturează o individualitate din ce în ce mai evidentă şi începe să se îndepărteze de modelul parkerian, dominant iniţial. Din păcate, colaborarea nu ţine în această etapă decât până în aprilie 1957, despărţire motivată prin dependenţa lui Coltrane de heroină. I se alătură lui Thelonious Monk şi împreună fac furori în „Five Spot", legendarul club de jazz din New York. Prin mijlocirea lui Monk, Coltrane a reuşit să se elibereze total de un anumit clasicism al bop-ului³, stil de care se ataşase la începuturile cochetării cu muzica.

Neînţelegerile cu cvartetul lui Monk nu întârzie să apară, dar este primit din nou de Miles Davis în ianuarie 1958. Până acum, Coltrane se bucurase deja de un succes notabil cu albumul Blue Train -, primul înregistrat sub numele său. Albumele pe care aceştia le creează după ce se reunesc - Milestones sau Kind of Blue - sunt de neuitat.

Criticul de jazz Ira Gitler consacră sintagma sheets of sounds,⁴ desemnând stilul muzical al lui Coltrane, tehnică prin care se cântă mai multe note simultan, până se ajunge chiar la câteva sute de note pe minut.

Giant Steps, album apărut în 1959, este primul în care se regăsesc compoziţii create în exclusivitate de Coltrane însuşi. Tehnicile sale originale şi schimbările pe care le propune fac albumul remarcabil şi din acest punct de vedere.

Un an mai târziu, jazzman-ul, acum deja celebru, îşi înfiinţează propriul cvartet, format din pianistul McCoy Tyner, toboşarul Elvin Jones şi basistul Jimmy Garrison. Împreună, au creat „una dintre cele mai inovatoare şi expresive muzici din istoria jazzului"⁵. Primul album de un succes fulminant înregistrat cu al său „Classic Quartet" este My Favourite Things (1960, apărut sub egida Atlantic Records). În această nouă producţie, artistul american utilizează pentru prima dată saxofonul sopran, al cărui potenţial fusese până atunci ignorat în tehnica jazzistică. În această etapă, îl întâlnim pe Coltrane respirând o sonoritate nouă: preferă constanţa instabilităţii valorificate de jazzul modern (Malson 1989).

Concertele de la Village Vanguard, susţinute de grupul devenit cvintet prin alăturarea lui Eric Dolphy la corn, sunt cele mai bune mărturii în sensul evidenţei experimentalismului intens pe care l-a cunoscut muzica de până atunci a lui Coltrane. Nu a ezitat să folosească descoperirile recente ale jazzului modal sau inovaţiile înfloritorului free jazz. Dar curajul său a avut de înfruntat crearea unor reacţii puternice şi antitetice în rândul publicaţiilor de profil: Coltrane devine astfel fie adorat, fie total discreditat. E acuzat adesea că promovează, alături de Dolphy, un curent „anti-jazz".

Acestea nu sunt însă motive serioase pentru a-l determina pe renumitul saxofonist să renunţe la ideile sale. Fără credinţa puternică în propriul drum muzical, poate nu ar mai fi apărut niciodată A Love Supreme, cel mai de succes disc al lui John Coltrane, publicat în 1964. În 1972, cel mai matur album sub aspect muzical şi ideatic al lui Coltrane, depăşeşte 500.000 exemplare vândute, chiar dacă live, capodopera supremă a lui Coltrane a fost ascultată o singură dată, în Franţa. A Love Supreme îl amplasează pe muzician într-o altă paradigmă spirituală, poate ecou al unei revelaţii religioase trăite în 1957.

Ultima perioadă a activităţii muzicale (1965-1967) este profund marcată de atracţia lui Coltrane pentru jazzul de avangardă (numit şi „The New Thing"). Ajută şi colaborează cu mulţi tineri care experimentează în lumea free jazzului, dintre care cel mai cunoscut rămâne, poate, Archie Shepp. Formaţiei sale i se mai alătură Pharoah Sanders, saxofonist, şi soţia sa, Alice, la pian.

Spiritualitate la puterea jazz
Ultimele înregistrări cu „Classic Quartet" converg către un stil abstract şi către un registru înalt, demonstrând până la capăt că nu a încetat niciodată să absoarbă noi şi noi forme muzicale. Albumele cele mai reprezentative ale acestei perioade sunt Ascension - „un imn orgiastico-extatic" (Marion Brown) de 40 de minute şi Meditations, ambele din 1965.

John William Coltrane a fost răpus de cancer la ficat la 17 iulie 1967, la New York. Numai că „ascensiunea" de care s-a bucurat în inimile iubitorilor jazzului avea să continue nestăvilită şi după 1967. În 1982, i s-a acordat postum premiul Grammy la categoria „Cea mai bună performanţă solo de jazz", pentru albumul Bye Bye Blackbird, iar aceasta este doar una dintre multele distincţii ce i-au fost oferite postum. În 1995, în Statele Unite ale Americii, sunt introduse timbre comemorative cu imaginea sa, în timp ce  o stradă a Universal Studios îi poartă numele.

Poate unul dintre cele mai surprinzătoare fapte conectate la cultul pentru Coltrane este legat de canonizarea pe care i-a atribuit-o Biserica Ortodoxă Africană şi care la liturghia de duminică foloseşte, în scopuri sacre, celebra sa A Love Supreme. Localitatea în care s-a născut îl numeşte, într-o plăcuţă comemorativă, un „Mesia al jazzului". Nu ştiu dacă la astfel de manifestări se gândea artistul când a mărturisit într-un turneu, întrebat fiind ce ar vrea să fie în zece ani, că „aş vrea să fiu un sfânt", cert este că trecerea anilor nu a diminuat cu nimic dragostea admiratorilor muzicii şi ai spiritualităţii sale atât de profund concentrată în ritmurile jazzului.

A Love Supreme a fost numită de compozitor „darul meu de mulţumire către Dumnezeu". Tehnica utilizată pentru această operă nu este lipsită de anumite indicii mistice: pentru fiecare notă, a fost adăugată câte o silabă. Mişcarea a patra, Psalm, are nu numai o muzică, dar şi nişte versuri foarte mişcătoare sub aspectul mesajului. Om, titlul unui album din 1965, arată înspre silaba sacră din hinduism, care simbolizează infinitul Universului.

Coltrane explorează cu fascinaţie universul colorat al muzicii popoarelor: Ole Coltrane (1961) este un album tributar tradiţiei modale hispanice, iar Africa/Brass(1961) evidenţiază frumuseţea ritmurilor africane în jazz, însă curiozităţile sale se întind până la spaţiul budist sau cel islamic.
Născut într-o familie iubitoare de muzică, poate că una dintre cele mai mari satisfacţii ale lui Coltrane a fost şi faptul că atât soţia, Alice, cât şi fiul, Ravi, la rându-i saxofonist, îi pot continua explorările muzicale şi religioase în acelaşi spirit care l-a făcut pe el celebru: cu un ochi către saxofon şi cu celălalt către Dumnezeu, aşa cum L-a înţeles el prin ritmurile originalului său stil de abordare a jazzului.

1 În engleză; porecla se poate înţelege numai prin suprapunerea fonetică a lui „Trane" cu „train" (tren).
2 „Stil de jazz apărut la sfârşitul anilor '50, în urma experimentelor pianistului Cecil Taylor şi, mai ales, ale saxofonistului Ornette Coleman, bazat pe libertatea totală de improvizaţie" (Bota, p. 29).
3 Bop (sau bebop) - „stil de jazz care scoate în relief virtuozitatea solistică în interpretări la tempouri rapide, improvizaţiile fiind bazate mai degrabă pe structuri armonice decât pe melodie" (Bota, p.14).
4 S-ar putea traduce prin „valuri de sunete".
5 http://www.johncoltrane.com/swf/main.htm

Bibliografie
Bota, Johnny, Glosar al termenilor de jaz,. Timişoara: Brumar, 2008.
Carles, Philippe, Clergeat, Andre, Comolli, Jean-Louis, Dictionnaire du jazz, Paris: Robert Laffont, 1988.
Malson, Lucien, Les Maîtres du jazz d'Oliver a Coltrane, Presses Universitaires de France, 1989.
John Coltrane . <http://www.johncoltrane.com/>
Rate Your Music. <http://rateyourmusic.com/artist/john_coltrane>
Cosmopolis. < http://rateyourmusic.com/artist/john_coltrane >
Boston Review. < http://bostonreview.net/BR24.2/saul.html >
Encyclopaedia Britannica
<http://www.britannica.com/EBchecked/topic/126870/John-Coltrane>