„Muzica lui Enescu are o însuşire a ei care e greu de rostit. E o anumită sonoritate răscolitoare de inimă, pe care Enescu o scoate din vioară, proprie lui, o adâncime de simţire care nu poate fi zugrăvită. Ceea ce pune Enescu în muzica lui e măreţia lui liniştită, belşugul fără iubire de sine al firii proprii. Nu virtuozul, ci compozitorul cântă, cineva care rămâne în legătură cu o mie de armonii, care trăieşte într-o lume de sunete fermecate, necunoscute oamenilor obişnuiţi". (Conferinţa Reginei Maria la aniversarea a 50 de ani de către Enescu, citată în volumul Enescu: contribuţii documentare, reconstituiri, interpretări de V. Râpeanu)

Un mit încă viu

O stradă. Un bulevard. O localitate. Un liceu. O universitate de Arte. Un festival. O filarmonică. Toate acestea poartă numele uneia dintre personalităţile autohtone de care românii se simt încă foarte mândri, fie ei iubitori de muzică clasică sau nu.

Totuşi, tocmai pentru că îi datorăm în mare parte vizibilitatea pe care România a căpătat-o în afară, din punct de vedere muzical, în urmă cu aproximativ un veac, suntem datori faţă de noi înşine, în primul rând, a înţelege mai bine de ce locul lui Enescu a rămas şi (sperăm că) va rămâne stabil în istoria artei româneşti.

Mai mult decât un mit, el a fost un om al muzicii desăvârşit. Un mit se poate clădi şi pe lucruri mai fragile şi mai triviale decât acelea care l-au întipărit pe George Enescu în conştiinţa noastră. De altfel, caracterul pe care l-a demonstrat de-a lungul întregii vieţi ne convinge că muzicianul şi-ar fi dorit cu siguranţă ca, mai mult decât să îl adorăm şi să îl transformăm într-o statuie „nemuritoare şi rece", vorba poetului, să şi ştim de ce o facem.

Din fericire, şi dacă am rămâne numai şi numai cu muzica lui, am avea încă motive mai mult decât suficiente pentru a ne menţine entuziasmul cultivat faţă de personalitatea sa. Şi, tot din fericire, nu deranjează, cred, pe nimeni existenţa factorilor extra-muzicali în tot acest conglomerat al admiraţiei pentru artistul moldav. Trist este doar atunci când admiraţia se opreşte la nişte clişee implantate în mediul şcolar încă de prin clasa I, în loc de a se naşte ca produs al unei apropieri profunde şi intime (fără a fi nevoie de absolvirea şcolii de muzică pentru aceasta) de muzica lui Enescu.

Impresii din copilărie şi tinereţe - Compozitorul şi interpretul

Născut la 19 august 1881 la Liveni, localitate din judeţul Botoşani care azi îi poartă numele, fiul învăţătorului Costache a arătat de mic semnele unei intuiţii muzicale deosebite, asemenea celorlalte personalităţi muzicale prezentate anterior în revista noastră. Numai că, spre deosebire de Bach sau de Wagner, primele sale pătrunderi în învăţarea muzicii nu s-a produs alături de un profesionist autentic, ci prin mijlocirea lăutarului Niculae Chioru. Aceasta se întâmpla când întreaga familie se mutase deja la Cracalia. Curiozitatea micului „Jurjac", aşa cum era alintat viitorul compozitor şi interpret, era fără margini, astfel că, fără a avea cunoştinţele tehnice temeinic asimilate, a reuşit totuşi să îl impresioneze pe Eduard Caudella. Profesorul l-a sfătuit pe învăţător să îşi trimită fiul la Viena, scop în care el însuşi l-a recomandat pentru Conservatorul de acolo.

În cochetul oraş austriac, unde muzica era mereu subiectul zilei, copilul care promite deja foarte mult este găzduit de Joseph Hellmesberger Jr., profesorul său de vioară, care s-a asigurat că băiatul primeşte o educaţie muzicală cât se poate de solidă. În acest scop, îşi lua elevul să asiste la cât mai multe concerte - într-o astfel de ocazie s-a îndrăgostit Enescu definitiv de creaţia lui Wagner, compozitor care l-a marcat de-a lungul întregii cariere în modul cel mai fertil şi expresiv.

Desigur că studiile sale nu se limitează la aprofundarea viorii - armonia îi este predată de Robert Fuchs, fără a ignora însă tainele contrapunctului. Acesta este doar începutul, fiindcă în septembrie 1894 ajunge la Paris. În capitala franceză îi are ca profesori şi mentori pe Jules Massenet şi pe Gabriel Fauré, în timp ce profesorul său de contrapunct, André Gédalge, l-a influenţat pentru totdeauna ca om şi pedagog.

Enescu reuşeşte să impresioneze nu numai prin virtuozitatea interpretativă şi prin receptivitatea faţă de tot ce înseamnă studiu al muzicii, ci şi prin calitatea remarcabilă a creaţiei, caracterizată printr-o orientare neoromantică şi o „estetică apolinică" (Popovici 55). La 6 februarie 1898 are loc prima audiţie a Poemei Române, notată cu opus 1, la Paris. Succesul este fulminant, compoziţia fiind primită cu entuziasm maxim atât de către francezi, cât şi de către conaţionalii săi. Puţin mai târziu, în 1900, interpretând la vioară un concert din Beethoven, un comentator de la Le Figaro remarcă: „Nu are nimic din virtuozul obişnuit" (Sbârcea 33).

În acelaşi an, Enescu impresionează publicul bucureştean atât prin prezenţa sa în calitate de solist, cât şi în calitate de compozitor, lucrările fiindu-i interpretate la Ateneu.

Celorlalte compoziţii care urmează Poemei le datorăm, cu siguranţă, adoraţia şi mândria pe care românii în special le resimt faţă de personalitatea enesciană. În 1901, tânărul muzician, aflat în plină afirmare şi deja celebru, compune Rapsodia Română nr. 1 în La major,care se încheie în acordurile Ciocârliei, piesă folclorică foarte dinamică. Un an mai târziu, Enescu îşi îmbogăţeşte creaţia cu Rapsodia Română nr. 2 în Re major. Deşi acestea sunt lucrările care au devenit sinonime cu numele său în rândul tuturor ascultătorilor, trebuie notat faptul că elementele de folclor îmbinate cu programul enescian îşi găsesc perfecţiunea la fel de bine şi în alte lucrări. Suita nr. 3 pentru orchestră (Săteasca), desăvârşită în 1938, sau Suita „Impresii din copilărie" pentru vioară şi pian şi Sonata nr. 3 pentru pian şi vioară „în caracter popular românesc"demonstrează toate, alături de opera Oedipe de mai târziu, măreţia sintezei dintre influenţa folclorică şi arta europeană. Mai mult decât atât, Enescu merge până acolo încât abordează cultura orientală, îndepărtată de influenţele pur româneşti, în lucrări foarte puţin cunoscute: Chant hindou sau Suite orientale pour orchestre.

Desigur că nu numai lucrările înscrise în acest gen de estetică îi aduc popularitatea şi aprecierea în calitate de compozitor. Suita I pentru orchestră, opus 9, este dirijată chiar de Gustav Mahler în S.U.A. Simfonia a III-a (1918) îl scoate la Paris din statutul de „violonist care se hazardează şi în muzică" (Voicana 486). Suita a doua, op. 10,aduce o frumuseţe unică în contextul compoziţiilor enesciene, atât de greu încadrabile într-un curent sau stil unic. Cele cinci părţi păstrează titlurile dansurilor vechi, dar sunt aduse la o stilizare personală prin mijlocirea originalităţii creatorului. Alte simfonii, cvartete, suite sau poemul simfonic Vox Maris păstrează aceeaşi orientare către un rafinament artistic individual, ghidat nu după un program impus de secol, ci de impulsurile propriei filtrări a intuiţiei muzicale, fără ca tehnica să fie altfel decât riguroasă şi perfectă.

Sfinxului îi vorbeşte Iubirea

De foarte tânăr, Enescu s-a aflat sub protecţia Reginei Elisabeta, Carmen Sylva, pe care compozitorul nu a încetat niciodată să o evoce cu veneraţie. Ea îi oferea vacanţe la Sinaia, făcându-l oaspetele permanent al Reginei, celebră iubitoare şi susţinătoare a artelor. La Paris, Principesa Elena Bibescu s-a ocupat, de asemenea, îndeaproape de imaginea lui Enescu.

Poreclit de Regina protectoare „Pinx", de la „Sfinx", datorită timidităţii şi tăcerii ce-i erau specifice, muzicianul avea să compună, peste ani şi ani, schiţa Isis care ne trimite, la rândul ei, la figura feminină fundamentală din existenţa lui Enescu: Maria Rossetti-Teţcani sau Cantacuzino, după numele soţului căruia i-a fost văduvă. Artistul de geniu îi oferă Marukăi acest nume pentru că ea l-ar fi vindecat - la propriu şi la figurat -, chiar dacă amintirile contemporanilor lor ne oferă şi o perspectivă mai puţin luminoasă în ceea ce priveşte raporturile dintre cei doi: „El a suferit, ea a dominat" (Voinescu 371). Simfonia concertantă a fost compusă pe când acesta stătea la ţară, la căpătâiul mamei sale bolnave, drept care capătă „o sensibilitate cardiacă" de care el însuşi a susţinut că l-a vindecat femeia iubită.

Evocată de Emanoil Ciomac ca fiind o fire ciudată şi capricioasă, dar totuşi distinsă şi rafinată, Maria Cantacuzino rămâne „une grande dame" (Ciomac 114), cu care artistul şi-a oficializat relaţia după foarte mulţi ani de la începutul ei, dar pe care nu a iubit-o altfel, decât din ce în ce mai mult odată cu trecerea timpului. El a interpretat întotdeauna, fie în saloanele ieşene patronate de Maruka, fie la reşedinţa lor de pe Calea Victoriei, în Bucureşti, numai pentru plăcerea „prinţesei iubite", căci pe el, care prefera liniştea, mai degrabă îl presau astfel de reuniuni.

O relaţie controversată între o femeie ciudată şi totuşi fermecătoare care, suferind din cauza filosofului Nae Ionescu, şi-a turnat acid pe faţă, şi un bărbat de geniu dispus să sufere orice pentru dragostea lui supremă. Până la urmă, avem în acest cuplu tainele unei iubiri dintre un Sfinx şi o zeiţă, iar instrumentele noastre de sondare sunt cu siguranţă sub măsura sentimentelor care i-au unit pe cei doi.

Una dintre ultimele creaţii enesciene care l-au ridicat pe autor la statutul de necontestat de compozitor original şi semnificativ pentru arta operatică în general este Oedipe, care a avut premiera mondială la Grand Opéra din Paris în 1936, dar aceasta numai după mulţi ani de lucru intens. Chiar libretistul, poetul şi dramaturgul Edmond Fleg a trebuit să treacă de mai multe ori prin text până să ajungă concentrarea şi esenţializarea pe care le aştepta muzicianul.

Despre travaliul creativ trăit în perioada în care s-a ocupat de Oedipe, Enescu i-a mărturisit lui Gavoty: „Eram literalmente posedat. Nu vream să fac din Oedip al meu un zeu, ci o fiinţă de carne, ca dumneata şi ca mine" (Voicana 786). Se pare că ideea acestei tragedii lirice i-a venit urmărindu-l la Comedia Franceză pe tulburătorul actor Mounet-Sully, care îl interpreta pe Oedipe aşa cum era el conturat în tragedia lui Sofocle. Enescu respectă textul antic nu numai în ceea ce priveşte conservarea dimensiunilor temporale şi spaţiale, ci şi în privinţa structurilor de gândire. Dimensiunea tragică este accentuată prin caracterul ciclic al operei, dimensiune la care contribuie, de asemenea, şi orchestra care, departe de a avea un rol strict „ornamental", este profund implicată în închegarea unui dramatism autentic. Scena orbirii lui Oedipe este poate una dintre cele mai mişcătoare şi wagneriene ca forţă ce se pot găsi în rândul operelor secolului al XX-lea.

Din păcate, opera, care i-a fost dedicată, fireşte, tot Marukăi, nu a cunoscut prea multe reprezentaţii la Paris atâta timp cât Enescu a fost în viaţă.

În România, prima montare la Opera Română (pe un libret tradus în română de E. Ciomac) a avut loc abia în 1958 şi s-a bucurat de regia riguroasă a lui Jean Rânzescu, dar şi de o distribuţie deocamdată de neegalat: David Ohanesian (Oedipe), Zenaida Pally sau Elena Cernei.

Aceasta a fost singura operă finalizată a muzicianului care se refugia în frumoasa vilă de la Luminiş, Sinaia, dar nu este şi singurul proiect operatic. Documente relativ recente ne arată că Enescu dorea crearea unei alte opere, intitulată Meşterul Manole, care nu a fost niciodată terminată, deşi avea în plan adaptarea la un libret scris de Carmen Sylva.

Întâmplarea face însă ca Oedipe singură să dea măsura capacităţilor de creator de operă posedate de George Enescu.

O lumină a secolului său

Un punct comun al tuturor biografiilor şi monografiilor dedicate lui Enescu este referirea la caracterul cu totul deosebit al artistului. În descrierile făcute de contemporanii săi, fie apropiaţi sau simple cunoştinţe, toţi punctează modestia sa, disponibilitatea de a ajuta tinerele talente şi, mai ales, munca neobosită, pe care nici boala nu l-a făcut să o neglijeze. În timpul celor două Războaie Mondiale, Enescu a cântat în spitale şi în toate locurile unde puteau fi alinate durerile celor ce luptau pentru ţară, crezând cu toată convingerea în efectul terapeutic al muzicii înalte, existând mărturii ale soldaţilor de atunci care povestesc despre frumuseţea cu care maestrul cânta pasaje din Bach în astfel de momente. Aşadar, fie că avea concerte la Dorohoi, Câmpina sau la Paris şi la New York, George Enescu se prezenta întotdeauna cu aceeaşi pasiune şi credinţă.

Extrem de apreciat peste Ocean, unde a colaborat intens mai ales cu Filarmonica din Philadelphia, la al cărei pupitru se afla prietenul său Stokowski, Enescu nu a ezitat niciodată să ţină concerte la fel de impresionante şi în România, pe care a lăudat-o întotdeauna în puţin numeroasele sale interviuri. A fost profesorul lui Yehudi Menuhin, a adus în ţară numeroase personalităţi muzicale ale vremii, iar linia începută de el a conturat traseul muzicii contemporane româneşti, de la Pascal Bentoiu şi Tiberiu Olah până la Anatol Vieru sau Aurel Stroe.

Ce ne-a rămas nouă astăzi, dincolo de creaţia muzicală, este Festivalul şi Concursul Internaţional „George Enescu", care a cunoscut prima ediţie în septembrie 1958. În acest context, anul 2009 nu poate decât să îi bucure pe iubitorii de muzică clasică - aceştia sunt aşteptaţi să participe, începând cu august 2009, la celebrul festival care poartă numele celui mai iubit compozitor român, numit de pianistul Dan Grigore „ieşirea la mare a României din punct de vedere spiritual" (Jurnal de festival 4).

Bibliografie

*Ciomac, Emanoil. Enescu. Ed. îngrijită şi prefaţată de Clemansa Liliana Firca. Bucureşti: Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor din R.S.R., 1968

*Cosma, Viorel. Eseuri, exegeze şi documente enesciene. Bucureşti: Editura Libra, 2001

*Cosmovici, Alex. George Enescu în lumea muzicii şi în familie. Bucureşti: Editura Muzicală, 1990

*Delavrancea, Cella. Dintr-un secol de viaţă. Ed. îngrijită de Maria Ana Murnu. Bucureşti: Editura Eminescu, 1987

*George Enescu - Interviuri din presa românească. Ed. îngrijită de Laura Manolache. Bucureşti: Editura Muzicală,1988, vol. I

*George Enescu - Jurnal de festival. Nr. 5, 8 septembrie 2005, interviu cu Dan Grigore, p. 4

*Popovici, Doru. „Aspecte stilistice în opera lui George Enescu". George Enescu şi muzica secolului XX: simpozionul internaţional de muzicologie „George Enescu" 1991. Ediţie îngrijită de Laura Manolache şi Nadia Tozlovan

*Rădulescu, Alexandru, Iosif Sava. Idealurile lui George Enescu. Bucureşti: Editura Muzica, 1984

*Râpeanu, Valeriu. Enescu: contribuţii documentare, reconstituiri, interpretări. Bucureşti: Editura Pro, 1998

*Sbârcea, George. Povestea vieţii lui George Enescu. Bucureşti: Editura Ion Creangă, 1982

*Voicana, Mircea, Clemansa Firca, Alfred Hoffman, Elena Zottociceanu. George Enescu - monografie. Bucureşti: Editura Academiei R.S.R., 1971, vol. I şi II

*Voinescu, Alice. Jurnal. Bucureşti: Editura Albatros, 1997