O piesă despre doi bărbaţi total diferiţi şi despre două viziuni diferite asupra iubirii. O poveste despre un scriitor celebru şi un provincial aparent banal, care au în comun nimic altceva decât iubirea pentru aceeaşi femeie. Femeie care apare, pentru fiecare dintre cei doi, într-o ipostază total diferită.

Mircea Diaconu şi Alexandru Repan în recital!

Alexandru Repan îi dă personajului său, laureat al premiului Nobel şi retras acum pe o insulă pustie, un aer de enervantă superioritate, de exagerată aroganţă. Un scriitor blazat, un scriitor ce nu crede în modelul banal de iubire, ce preferă să ia femeile pentru ce sunt, şi să le părăsească pentru ceea ce nu sunt.

Mircea Diaconu pe de altă parte, este un om obişnuit. Un om simplu, banal poate, un personaj gri, uşor ezitant, mereu umil în faţa marelui scriitor. Dar, mai ales, un personaj teribil subestimat, de la bun început.

Nu ţi-e greu să trăieşti aici, singur?

Nu mă plictisesc niciodată în compania mea.

Şi nu e greu să trăieşti cu un geniu?

E mai uşor decât cu un imbecil.

Variaţiuni enigmatice este titlul unei piese muzicale a compozitorului englez Edward Elgar, al cărei motiv principal ritmează acţiunea piesei şi a spectacolului. Compusă cu o desăvârşită ştiinţă a suspansului, cu dezvăluiri gradate ale fundalului a ceea ce vedem şi auzim, piesa creşte într-un ritm constant spre final, chiar dacă un spectator şi cititor experimentat e în stare să ghicească, un moment mai devreme, ceea ce dramaturgul îi îngăduie spectatorului să afle la un moment dat. E o piesă despre dragoste, moarte, manipulare.

Există o anume poezie conţinută în subtextul textului, pe care Claudiu Goga, cu concursul celor doi excelenţi actori, o dirijează astfel încât să nu pară stridentă. De altfel, nici autorul nu e un începător care să-şi reverse elanurile poetice asupra bietului spectator fără apărare.

Alexandru Repan e dur şi cinic în prima fază, devenind tot mai uman pe parcursul acţiunii, arma cu care trage la început în vizitatorul său devine cârjă şi-n cele din urmă se prăbuşeşte. Mircea Diaconu, la rândul său, trece şi el prin diverse faze - la el, însă, calea e inversă, întâi e cea umilă, a lui nimeni în faţa scriitorului premiant Nobel, dar treptat preia conducerea, fapt ingenios sugerat şi de alternanţa pe podiumul scenei cu două niveluri pe care urcă ba unul, ba celălalt, ba, când situaţia pare egală, amândoi protagoniştii.

În „Variaţiuni enigmatice" realitatea este aceea creată de conştiinţa mea prin intermediul scrisorilor primite care îmi înfăţişează o lume. Dacă scrisorile mint atunci care mai este realitatea? Cea creată de conştiinţa mea, involuntar, prin intermediul faptelor din scrisori sau cea pe care mi-o prezintă acum ca adevărată autorul scrisorilor. Cel care îşi pune această întrebare alege, în final, ca lumea din conştiinţa sa să îşi continue existenţa şi să uite de informaţia despre cea adevărată. Ce este adevărul? Ceea ce ne aduce un folos, un beneficiu, care schimbă ceva sau care are un efect. Aşa spune teoria pragmatică a adevărului pe care au inventat-o americanii.

Un text de o mare sensibilitate, despre dragoste şi moarte, despre dragoste dincolo de moarte, despre relativitatea adevărului şi a minciunii. Doi bărbaţi evocă imaginea femeii dispărute. Amândoi au iubit-o; fiecare, însă, în felul său. Un mare scriitor, laureat al Premiului Nobel, renunţă la prezenţa ei fizică pentru a şi-o putea păstra în memorie, pentru a putea să-i scrie şi să-i dedice volume.

Un bărbat obişnuit se căsătoreşte cu ea, o iubeşte, îi dedică întreaga viaţă, iar după moartea acesteia, continuă, în numele ei, corespondenţa cu scriitorul ca şi cum încă ar trăi. O întâlnire dramatică între cele două personaje, care-şi dispută iubirea cu înfrigurare. Alexandru Repan şi Mircea Diaconu dau viaţă, cu infinită căldură, unei poveşti zguduitoare. O întâlnire între doi actori de mare talent, cu temperamente şi stiluri de joc diferite, într-un spectacol de o rafinată simplitate.