O călătorie lucidă în real te poate îmbătrâni. Numai o călătorie în ideea de real te modifică şi te face să fii adolescentul etern. Dar ideea de real este însăşi Arta. (Nichita Stănescu)

Rareori mi se întâmplă să mă poticnesc în sau de albul hârtiei încercând să amân cu putere gestul de a scrie despre ceva sau despre cineva. Mai ales despre cineva. Iar atunci când acel cineva este un om cu care mă-nţeleg din priviri, gestul de a scrie mă paralizează. Cum aş putea înşirui acele emoţii atât de intime în cuvinte, când experienţa acelor emoţii se consumă de cele mai multe ori prin starea de graţie numită atât de simplu... dans?! Tocmai aici intervine neputinţa de a transforma în scris cuvinte care, de fapt, se dansează. Iar eu am avut şi am privilegiul de a cunoaşte tăcerea exersând cuvintele dansului. Mai mult, de ceva timp am avut bucuria de a o reîntâlni şi de a o redescoperi pe prima mea profesoară de dans şi pe una dintre cele mai nonconformiste balerine din lume. Şi când scriu asta nu exagerez. Numele ei... Stela Cocârlea. Destinul ei... dansul. Provocarea ei... imposibilul. Trăsătura cu majuscule... generozitatea imensă. Blestemul ei... nu cred că se va opri din dans niciodată.

Răni, cârcei şi poezie...

Balerinii nu prea vorbesc... dansează. Dar de la Dumnezeu să poate pună trăirea şi în cuvinte, să ofere ceea ce rămâne necunoscut, spune Stela dezvăluind, poate cu prea multă sinceritate, lucruri, emoţii ascunse şi întâmplări din culisele unei meserii pe cât de fragilă, pe atât de dură. Incredibil şi inimaginabil de dură. Iar viaţa Stelei Cocârlea este o demonstraţie uluitoare de forţă, emoţie, durere, credinţă, pasiune, îndrăzneală, generozitate, inconştienţă, curaj şi... iubire. Ca într-un maraton nesfârşit, chiar de la început, Stela a trebuit să alerge cu tot sufletul, să depăşească zâmbind orice obstacol, să danseze chiar şi atunci când scena era polară, să meargă vertical atunci când lumea ei interioară se prăbuşea eliberând nori de tristeţe şi amărăciune. Hiroshima nu a reuşit niciodată să distrugă sufletul Stelei. Hiroshima vremurilor pe care le-a trăit şi le-a îndurat cu atâta pasiune, acurateţe şi fervoare nu şi-a lăsat nici măcar o amprentă schimonosită în sufletul ei pentru că, aşa cum obişnuieşte să spună privindu-te ameninţător de frumos cu ochii aceia mari şi verzi, trebuie să te bucuri cu toată fiinţa de orice clipă...

Iar fiinţa Stelei Cocârlea a început să prindă contur uman în a doua zi de noiembrie a anului 1958, la Târgu Frumos, un loc binecuvântat de prezenţa semeaţă a unor munţi de la care înveţi să priveşti cerul cu bucurie, toată viaţa. Încă de la început nimic nu a fost întâmplător în viaţa Stelei. Atunci când s-a născut, Cel de Sus i-a scos în calea mamei sale un cioban care, privind cerul înstelat, i-a botezat pruncul din braţe cu numele... Steluţa. Un nume format din şapte litere, număr care a urmărit-o şi o urmăreşte mereu. Eram mică şi nu aveam nimic în Moldova. Dansam pur şi simplu, dă glas acum cuvintelor Stela alunecând cu privirea încet pe umerii unei copile fragile care descoperea şi însufleţea intuitiv, spre bucuria tuturor celor care o priveau, misterele unei arte. Arta dansului. De la o pasiune copilărească la o pasiune supusă rigorii, nu a fost decât un pas, iar Stela şi-a îndreptat paşii către Liceul de Coregrafie din Cluj-Napoca, într-o vreme când selecţia era extrem de dură. Aici veneau sute de copii din toată România care, înainte de a învăţa arta dansului, erau examinaţi mai întâi în faţa unei comisii. Un examen pe care nu-l uiţi niciodată... M-am mişcat, am alergat şi am dansat aşa cum simţeam. Iar cei din comisie au văzut în mine un teren crud şi asta le-a plăcut, accentuează Stela ca şi cum ar retrăi la aceeaşi intensitate acele clipe când o comisie îţi hotărăşte soarta. Anii de şcoală poartă pecetea acumulărilor şi a sutelor, poate chiar a miilor de exerciţii menite să-ţi clădească trupul pentru marea experienţă de dansator.

Descătuşarea are loc la vârsta majoratului atunci când Stela a dansat pentru prima oară în faţa publicului... la Constanţa, oraş de care s-a legat pentru totdeauna. Aici a trăit Stela primele emoţii, estompate doar de sunetul puternic al muzicii. Nu vroia decât să danseze liber şi să zboare... o stare de graţie pe care a păstrat-o şi acum, cu toate că, timp de mai bine de trei decenii baletul i-a impus în minte şi în trup o rigoare extraordinară şi o disciplină a paşilor care, oricât de mărunţi, trebuiau respectaţi cu sfinţenie. Iar esenţa farmecului incontestabil al Stelei s-a hrănit întotdeauna din harul ei de a transforma orice formă de îngrădire sau de pedeapsă într-un motiv de a descoperi toate formele de expresie ale libertăţii. Libertate contra şablon. Mintea trebuie să rămână liberă, iar corpul trebuie să urmeze mintea, spune Stela aproape profetic, amintindu-şi cu nonşalanţă şi bucurie chiar şi de acele vremuri când făcea balet într-o sală cu temperaturi sub 0 grade. Ne îngheţa transpiraţia şi simţeam cum se desprind fâşii de gheaţă de pe corp, atunci când ne mişcam... Iar în faţa publicului acea mişcare devenea dans, încrâncenarea devenea zâmbet, suferinţa devenea spectacol. O viaţă ciudată... o lume a extremelor. Iei cu tine doar clipa de pe scenă, mărturiseşte Stela deconspirând un lucru mai puţin cunoscut publicului. După spectacol pe scenă rămâne multă lume, rămâne o energie fantastică a cărei lumină, strălucire şi formă s-au proiectat mai întâi pe pânza sufletului spectatorului. Iar dincolo... iar dincolo, acolo unde doar îngerul le vede, umbrele, silfidele, lebedele, ciocârliile, naiadele sunt mărturii ale unei fragilităţi plămădite din durere şi duritate. În cabine ar trebui să se aprindă, ca la operaţie, un bec de avertizare: Atenţie, aici se creează! Se creează starea, adâncimea dansului... Şi, tot în cabine se resimte şi sfârşitul, dar şi sfârşeala. După spectacol aceste spaţii ale emoţiei iniţiale devin pustii... golite de strălucirea costumelor, a perucilor şi a mirosului de tutun. Doar hârtiile mototolite ghem mai păstrează într-un coş expresiile de pe chipul nostru, îşi aminteşte Stela alunecând pe nesfârşita spirală a miilor de clipe când a trăit acest sentiment. E ca şi cum ai scoate hainele de pe tine şi te-ai privi aşa gol, cu tot ceea ce eşti. Lucrurile simple sunt cele mai grele. Cuvinte simple a căror sinceritate este devastatoare. La fel şi viaţa de balerină a Stelei Cocârlea... un amestec de satisfacţii estetice, răni, emoţii artistice, cârcei, aplauze care-ţi măresc ritmul cardiac, dureri multicolore, multifizice şi chiar metafizice. Indiferent de vârstă şi de transformările prin care va trece corpul fizic, nimeni şi nimic nu poate împiedica să iasă din mine această bucurie, setea de viaţă şi de frumos, plăcerea de a dansa, rosteşte Stela zâmbind din ochii săi explozivi, imposibil să-i uiţi vreodată...

Recreating the Creation...

Şi, pentru că Stelei îi place povestea lui Michelangelo care sculpta şi părţile nevăzute ale statuilor sale spunând: Dacă le vede vreun înger!..., îmi revine onoarea de a scrie acum, negru pe alb, despre părţile văzute, poate de mii de oameni şi despre partiturile coregrafice şi dansurile care s-au născut din tulburătoarea şi efervescenta imaginaţie a Stelei Cocârlea. La început a fost experienţa unică numită Compania de Balet Oleg Danovski (Stela Cocârlea se numără printre membri fondatori), o epocă irepetabilă cuprinsă între anii 1978-2001, perioadă în care Stela a dansat în toate creaţiile maestrului Oleg Danovski: Lacul lebedelor, Spărgătorul de nuci, Romeo şi Julieta, Frumoasa din pădurea adormită, Cenuşăreasa, Coppellia, Giselle, Cocoşatul de la Notre Dame, Bayadera, Crăiasa Zăpezii, Mandarinul Miraculos, La piaţă, Priculiciul, Rapsodia română de George Enescu şi Studiu pe muzica trupei Pink Floyd. Între 1981-1988, Stela a fost prim-balerină la Teatrul Fantasio, unde a urcat pe scenă interpretând diverse roluri în spectacole precum Casa Bernardei Alba (coregrafia Ion Tugearu), Chopiniana (coregrafia Mihail Fokin), Endless day (coregrafia Adina Cezar), Moonlight pe muzica lui George Gershwin (coregrafia Karen Bell - U.S.A.), Mozartissimo şi Requiem în coregrafia lui Gigi Căciuleanu alături de care a lucrat şi în calitate de asistent coregraf. De-a lungul celor trei decenii de zbor deasupra unui cuib de lebede, Stela a văzut lumea întreagă efectuând turnee kilometrice: din Taiwan până în Corsica, a dansat pe scene mai mari sau mai mici din Olanda, Elveţia, Austria, Belgia, Germania, Danemarca, Franţa, Italia, Turcia, Bulgaria, Luxembourg, Ungaria şi Grecia. În Germania a dansat în spectacolele Moličre şi Moonlight serenade, un omagiu adus lui Glenn Miller, produs de celebra Companie Konzertdirektion Landgraf, iar în Italia a colaborat cu mai multe şcoli de balet unde i-a învăţat pe copii să descifreze şi vocabularul dansului clasic, dar şi pitorescul paşilor de Căluşari.

Pe mine m-au fascinat întotdeauna drumurile neumblate, cele care mă provoacă să caut, având drept busolă inima..., dar parcă cel mai mult inima ei bate pentru dans şi pentru tot ceea ce poate fi transformat în dans. Dacă în Constanţa, în anii '80, ar fi fost recunoscută existenţa unui curent avangardist, cu siguranţă, numele Stela Cocârlea ar fi fost menţionat în primele rânduri pentru că, în acele vremuri, când România avea parte de cântări pe stadion, Stela îndrăznea să improvizeze pe muzică de Bach sau pe muzică valahă. Este perioada în care a realizat partituri coregrafice precum Bonjour princess (un spectacol realizat pentru Alianţa Franceză), Artistul, Pisica şi Nu minţi oamenii la Teatrul Fantasio. În calitate de coregraf la Teatrul de Stat Constanţa a semnat coregrafia spectacolelor Vorbind cu Mozart, Paparudele, Vulpea filosof şi Îmblânzirea scorpiei, iar revenind la timpul prezent a inserat momente coregrafice în evenimente de amploare precum Festivalul Internaţional de Artă Contemporană Ovidius Constanţa-Sulmona 2008 în cadrul căruia a compus piesa MetamorfozeB.D. en danse pentru Festivalul Internaţional de B.D. Constanţa 2009. Alături de o neîntreruptă activitate coregrafică, Stela Cocârlea a participat şi a coordonat numeroase workshop-uri şi proiecte: de la mişcarea creativă până la Povestioare despre mine în cadrul proiectulul Play against Violence sau Recreating the Creation în cadrul manifestării Art for social change (iniţiat de Chrissie Tiller de la Royal National Theatre din Londra), a jucat în filmele Vis de ianuarie (1978), Faleze de nisip (1984) şi Gopo (1989), a fost invitată la numeroase emisiuni de televiziune şi a fost un moderator nelipsit al Concursului Internaţional de Balet de la Constanţa. A publicat poezii, eseuri şi articole despre dans, iar în anul 2008 a editat volumul biografic Jazz Road inspirat din viaţa unei mari legende a jazz-ului american, Washington Rucker. Acum aşteptăm ca Stela să publice o carte şi despre viaţa ei. Viaţa de pe şi din spatele scenei, viaţa miilor de kilometri parcurşi pe acest pământ, viaţa unui om pentru care imposibilul a fost şi este o provocare. Provocarea de a demonstra în fiecare zi că tot ceea ne înconjoară poate fi transformat în artă, în frumos... A coase panglicile poantelor este o artă. A crede că e cald atunci când trupul îţi este îngheţat înainte de spectacol este... o artă. A-ţi înghiţi plânsul când nu ţi-a ieşit ceva este... o artă! A-ţi arunca mişcarea în afara trupului e dans, este Artă.