Personalitate complexă, jazzman-ul Washington Rucker nu este doar un muzician care stăpâneşte cu desăvârşire arta percuţiei. A jucat în New York, New York, Propunere indecentă şi Bird, şi îl regăsim şi în ipostaza de scriitor, o parte din povestirile sale fiind publicate, în traducere, de revista Tomis. De curând, Washington a lansat la Constanţa romanul autobiografic Jazz Road, în prezent dedicându-se lucrului la un nou material discografic, Broken Point, ce va fi dedicat coregrafei Stela Cocârlea.

Rucker este şi un bun pedagog. El a iniţiat, în urmă cu 20 de ani, proiectul Jazz for Wee People, pentru a familiariza copiii şi studenţii cu muzica interpretată de profesionişti ai jazzului. Astfel, anual, aproximativ 30.000 de tineri parcurg acest program.

Washington Rucker este inclus în Oklahoma Jazz Hall of Fame din 1998 şi este câştigător al bursei Frank Sinatra. Muzicianul este absolvent al Universităţii California din Los Angeles (UCLA).

Cum a apărut Jazz Road? Care este miza sa?

Am scris această carte ca răspuns la provocarea decanului de la Arte Frumoase, Robert Gray, din cadrul Universităţii mele, UCLA.

Am discutat des cu el despre faptul că majoritatea cărţilor despre jazz sunt scrise de non-interpreţi care, de cele mai multe ori, sunt americani caucazieni. Totuşi, acest gen a fost creat şi răspândit de americanii de culoare, care s-au străduit ca jazzul să fie acceptat în ţara sa de baştină.

De aceea, volumul este o călătorie personală în acest univers, viziunea mea asupra muzicii. Am vrut să îmi spun povestea şi să încurajez şi pe alţi muzicieni să facă acelaşi lucru, să nu aştepte ca alţii să scrie despre ei... de obicei după ce au decedat. Muzicienii de jazz nu scriu, iar publicul le cunoaşte doar muzica, fără să ştie, de fapt, ce se întâmplă în viaţa lor.

Ai dedicat tomul lui Clarence Dixon. Este maestrul tău?

Clarence Dixon a fost un toboşar de talie internaţională în anii 30-40, membru al Orchestrei Ernie Fields din oraşul meu natal, Tulsa. A fost votat al doilea toboşar al mapamondului între anii 1937 şi 1942. M-a încurajat şi m-a învăţat să cânt; astfel lumea mi se va deschide, dacă doresc.

De ce ai ales să publici Jazz Road în România?

La început, datorită balerinei Stela Cocârlea am putut să îmi public câteva din povestiri mele în revista voastră. Apoi, tot ea a bătut pe la uşi şi l-a convins pe domnul Popişteanu să accepte această colaborare. Datorită perseverenţei sale am reuşit acest lucru şi sunt foarte încântat de rezultat.

Cum ai reuşit să fii bursier Frank Sinatra?

Am primit această veste în ultimul an la UCLA. Bursa era oferită anual unui student care îşi demonstra talentul în cadrul unui concurs universitar. Am interpretat şi cântat Reunited şi Spain, acompaniindu-mă cu o singură tobă. Apoi, am folosit o baterie din trei darabane pentru consacratul cântec al lui Chick Corea, Spain. Am ocupat primul loc şi am participat la concertul final, unde Frank Sinatra mi-a oferit premiul de 3.000 de dolari. Astfel, mi-am plătit cursurile şi am obţinut diploma în Istoria lumii.

În acest moment lucrezi la un nou CD?

Bridging the Gap este ultimul meu material lansat, dar acum am compilat douăsprezece cântece compuse exclusiv de mine, inclusiv My Ballerina, scris pentru Stela. Nu ştiu când voi reuşi să finalizez acest nou album, din cauza lipsei fondurilor, dar el va conţine două melodii dedicate coregrafei Stela Cocârlea;  Forest Dance este cea de-a doua.

Mi-ai spus că ai acompaniat mulţi artişti remarcabili. Povesteşte-ne despre experienţa cu Stevie Wonder.

Stevie Wonder era un copil-minune când am cântat prima dată împreună. Era tânăr şi talentul său nu avea margini. De multe ori am spus că am avut plăcerea de a lucra alături de două genii: Stevie Wonder şi Hampton Hawes, un pianist excepţional.

Stevie putea compune o melodie în timp ce mergea pe stradă, şi a făcut asta de multe ori. În fiecare seară, pe scenă, experimentam detaşarea de corp, alături de public, atunci când trecea rapid de la Up Tight la Alfie, cântând la muzicuţă... Este încă unul dintre bunii mei prieteni şi un adevărat geniu al muzicii.

Ai interpretat, de asemenea, câteva roluri de-a lungul carierei tale. Cum a fost să joci alături de Liza Minnelli şi de Robert De Niro în New York, New York?

A fost grozav să fiu pe scenă cu ei. De fapt, Liza m-a remarcat citind câteva partituri şi i-a spus regizorului Martin Scorsese că suntem muzicieni adevăraţi, nu figuranţi, cum se întâmpla de cele mai multe ori. Scorsese mi-a cerut să alcătuiesc o trupă de bebop, şi asta am făcut. În plus, am scris dialogurile dintre mine şi De Niro, folosind limbajul pe care jazzmen-ii îl folosesc în mod regulat.

Cum te-ai simţit când ai fost nominalizat de Academie pentru Cea mai bună melodie,  I move on (Chicago)?

Am fost doar un alt membru al trupei care a interpretat cântecul folosit ca temă pentru Chicago. Am contribuit cântând la tobe şi, deşi a fost o onoare, nu mă pot lăuda prea mult. Este, însă, un alt lucru pe care îl voi preţui pentru tot restul vieţii mele.

Prezintă-ne, te rog, proiectele Jazz for Wee People şi Jazz and Jive. Ai fost inclus printre celebrităţile prezentate de Muzeul Jazzman-ilor Americani din Oklahoma datorită lor?

Programul meu Jazz for Wee People a ajuns la cea de-a XXVII-a sa ediţie. Se desfăşoară, de obicei, în cadrul Unified School din L.A. în luna februarie. Este denumită Luna „Istoriei negrilor", de aceea prefer această perioadă, deşi continui să lucrez în cadrul acestui proiect de-a lungul întregului an. Astfel, călătoresc cu adolescenţii prin istoria jazz-ului şi le prezint câţiva muzicieni valoroşi din Los Angeles, care interpretează jazz şi susţin câteva seminarii, demonstrându-şi virtuozitatea.

Am iniţiat acest program în 1983, alături de dr. William Coffey, pentru International Association of Jazz Appreciation, organizaţie al cărei vicepreşedinte eram. Am visat ca jazzul să fie predat în şcoli de absolvenţi care interpretează acest gen!

Eşti încă în turneu cu The Show... of Louis Armstrong? De câţiva ani călătoreşti prin Europa cu acest spectacol.

Povestea lui Louis Armstrong s-a sfârşit. Au fost şase sau şapte ani de turneu, şi în acest timp am întâlnit-o pe Stela. A fost cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat datorită acestui concert, deoarece nu am fost mulţumit de condiţiile oferite şi de muzica ce ni se cerea să o cântăm. Dar după ploaie apare soarele... şi aşa mi-a părut zâmbetul Stelei în acele momente. Drumurile noastre s-au încrucişat şi au urmat clipe magice, aşa cum spune şi cântecul: „Cel mai frumos moment urmează să vină."