T de la teatru, T de la talent şi T de la Tudorache. Olga Tudorache. O actriţă pe care tânjeam de mult timp să o văd în carne, oase şi spirit, mâhnită fiind de viteza cu care se succed dispariţiile (mereu duminicale) în rândul marilor actori români. Iar visul a devenit realitate, într-o seară de duminică când, alunecând pe străduţa care te duce la Teatrul Mic, am observat că vechile clădiri, atunci când sunt dezvelite de învelişul arhitectonic iniţial, încep să ţină rece oraşului, chiar şi unui oraş atât de mare cum este Bucureştiul.

Un sentiment asemănător mă încearcă şi atunci când aud că a mai dispărut unul dintre actorii generaţiei de aur, că locul lui rămâne gol şi că epigoniile îşi văd nestingherite de carierele în TELE... novele/ viziune şi de alte proiecte de înalt angajament artistic. Nu vreau să fiu acidă, nici judecătoare, vreau să mă plâng un pic de faptul că, în ultima vreme, oamenii care practică teatru, trecuţi în nomenclatorul de profesii la poziţia „actori", pratică mai mult un exerciţiu de imagine şi nu unul de emoţie. A te prezenta în faţa a sute de ochi, a rosti mii de vorbe şi a te-nflăcăra indiferent de starea interioară este un act de curaj, nu o meserie, este un act de rebeliune, nu un confort mediatic. Suprasaturată de artificialitatea artistică îngurgitată în ultima vreme, am venit la spectacolul Portretul Doamnei T. cu aceeaşi linişte sufletească cu care mă duc într-un lăcaş de cult răcoros din Piaţa Ovidiu. Am venit să văd un spectacol de teatru adevărat şi am primit ceea ce mi-am dorit. Vorba aceea, ai grijă ce-ţi doreşti, că s-ar putea să se împlinească...

În regia Lianei Ceterchi şi după un scenariu semnat de Ana Maria Bamberger, Portretul Doamnei T. este o piesă dedicată marii doamne (îmi asum spectaculozitatea exprimării perimate) a teatrului românesc, Olga Tudorache. Scrisă în ianuarie 2004, după Noiembrie şi Peşte cu mazăre, această piesă reprezintă cea de-a treia colaborare a Anei Maria Bamberger cu marea actriţă, o întâlnire spirituală unică despre care autoarea spune: „...o potrivire de dincolo de ceea ce poţi explica simplu în cuvinte şi care nu încetează să ne mire, uneori cu oarecare spaimă, dar mai ales cu mereu surprinzătoare bucurii". Iar atunci când vine vorba despre Olga Tudorache, nici regizoarea Liana Ceterchi nu se lasă mai prejos, declarând că realizarea spectacolului Portretul Doamnei T. a fost un soi de „misiune imposibilă sau o incursiune în miezul sufletului". Aşadar, am asistat din fotoliul roşu al unui teatru mic la un spectacol mare, a cărui poveste a levitat asumat peste inefabila graniţă dintre viaţa personajului şi viaţa actriţei devenită personaj. Alături de Olga Tudorache, am descoperit un actor distins, politicos şi fermecător, Lucian Nuţă, pictorul care, deloc întâmplător, înarmat cu nostalgie şi culoare, pătrunde în viaţa acestui personaj atât de misterios. Evitând capcana similitudinilor, Doamna T. nu are nimic de-a face cu Patul lui Procust, ci este un personaj unic, un rod al unei prietenii artistice născute din admiraţie şi respect, prietenie străfulgerată uneori de accese telepatice.

Olga T., Leonard C. & Johnny W.
Rândul H, locul 3, sala plină. Ultimul val de nokia se izbeşte de butonul roşu. Mă scufund în confortul unui fotoliu surprinzător de adânc. Ca-n totdeauna, mă nimeresc în spatele celor mai impunătoare persoane din sală (la dracu, iar am în faţă unul cu freză de negru!). Se face întuneric. Se aude Leonard Cohen. Se proiectează imagini. Fundalul scenei este acoperit succesiv cu portrete mai vechi şi mai noi ale Olgăi Tudorache. Expresiile actriţei sunt prinse în rame sculptate. Se aude în continuare Leonard Cohen. O lumină galbenă dezvăluie încet un decor minimalist compus din două scaune, un birou, o măsuţă şi un fotoliu alb. Singurul element care face legătura cu exteriorul este o uşă pe care scrie „Doamna T. nr. 11". Se mai aude Leonard Cohen, dar în surdină. Dintr-un con de lumină apare Doamna T., care se sprijină maiestuos în baston, fiecare pas al său provocând o brumă de rumoare în sală. Vocea lui Cohen ne permite intenţionat să o studiem pe Olga Tudorache, a cărei prezenţă este suficientă încât să menţină preţ de câteva clipe bune atenţia spectatorilor. Sunetul prelung al unei sonerii stridente dă tonul unui dialog care începe intempestiv, dar se va contopi în cele mai diverse forme de conversaţie: de la discuţii aparent despre nimicuri, până la mărturisiri ţinute secret o viaţă întreagă. Olga Tudorache şi Lucian Nuţă formează un reuşit tandem conflictual şi sentimental în acelaşi timp, în care rolurile de pictor şi de model sunt doar paravanul în spatele căruia se derulează o frumoasă, dar tristă poveste de viaţă, în care intersecţia din trecut a destinelor celor doi are efect de-abia în prezent. La început cu destulă reţinere, apoi cu pasiune, Doamna T. îi povesteşte acestui pictor străin şi prieten despre iubirile sale din tinereţe, despre cum a ajuns actriţă, dar şi despre suferinţa provocată de pierderea celor mai dragi fiinţe: plecarea celui de care era îndrăgostită şi plecarea fiului său din ţară. Copleşită de vinovăţia faptului că şi-a neglijat fiul, pe care nu-l mai văzuse de când acesta plecase din ţară, fără lacrimi sau gesturi patetice, Doamna T. se confesează acestui pictor care, din creatorul unui portret comandat de o persoană secretă, devine martorul unei mărturisiri pe parcursul căreia îşi găseşte răspunsuri la propria nefericire. Astfel, chipul Doamnei T. prinde contur pe pânza pictorului în paralel cu derularea propriei mărturisiri, dincolo de imagine fiecare trăsătură fiind mărturie vie a unei experienţe dureroase de viaţă.

În final, Portretul Doamnei T. se dovedeşte a fi un portret cu două feţe, în care interesant este nu numai cel care se lasă pictat, ci şi cel care pictează. La finalul spectacolului ai impresia că în viaţa reală Olga Tudorache a trăit o bună parte din viaţa Doamnei T. Cu un umor deosebit, născut din vorbe de duh sau din simplul gest de a ridica o sprânceană, ea este o actriţă care nu are nevoie de multe cuvinte pentru a provoca ironie verbală sau gestuală. Sobră, graţioasă, la cei 80 de ani pe care îi va împlini la toamnă, Olga Tudorache este o femeie impresionantă, care impune respect nu numai datorită faptul că este o actriţă puternică, cerebrală, ci şi prin vitalitatea cuvântului rostit şi a unei prezenţe scenice remarcabile. Când rece ca gheaţa, rezervată şi reţinută în mişcări, când iubitoare asemenea unei mame care dansează cu umbra fiului pierdut, în Portretul Doamnei T. am avut ocazia să o văd în câteva sute de ipostaze năucitoare, într-o înlănţuire de emoţii adevărate care m-au hipnotizat în acel fotoliu roşu, adânc, fără să mă mai gândesc la nimic altceva decât la ceea ce se întâmpla pe scenă.

Bioportretul unei actriţe
Olga Tudorache s-a născut pe 11 octombrie 1929, în comuna Oituz, judeţul Bacău, a absolvit Institutul de Teatru în 1951 şi, din acelaşi an, este angajată a Teatrului Tineretului din Bucureşti, unde îşi desfăşoară activitatea până în 1966, atunci când această instituţie fuzionează cu Teatrul Nottara. Până în 1978 Olga Tudorache joacă pe scena Teatrului Mic şi, în paralel cu activitatea artistică, se dedică pedagogiei, devenind conferenţiar universitar la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică I.L.Caragiale, la catedra de actorie. Imediat după Revoluţie, devine profesor la I.A.T.C. şi, în această calitate, călăuzeşte şase promoţii de actori, până la pensionare, în 1997. De-a lungul a jumătate de secol de carieră, Olga Tudorache a avut nenumărate colaborări la radio şi televiziune, a primit importante distincţii şi premii culturale, a interpretat zeci de roluri în teatru şi film, dintre care îmi face plăcere să amintesc câteva: Directorul nostru (regia Jean Georgescu), Mihai Viteazu (regia Sergiu Nicolaescu), Tusea şi junghiul (regia Mircea Danieluc), François Villon, poetul vagabond (regia Sergiu Nicolaescu) şi O vară de neuitat (regia Lucian Pintilie).