De câte ori nu v-aţi dorit să vedeţi un film altfel, adică în care să nu regăsiţi şabloane? Filmul religios este un produs de nişă. Atunci când nu se vrea prozelit şi e făcut de oameni care ştiu să pună în balanţă valorile religioase cu cele estetice, un astfel de film poate fi şi pe placul unui ateu.

În lumea ortodoxă, prin 2006-2007, de un mare succes s-a bucurat filmul Ostrov, al regizorului rus Pavel Lungin, având în rolul principal pe Pyotr Mamonov, un celebru star rock din Rusia, convertit la ortodoxie, care de câţiva ani trăieşte într-un sătuc din apropierea unor mănăstiri. S-a spus despre Lungin că ar fi un al doilea Tarkovsky, însă aprecierea ţine mai mult de entuziasmul publicului, bucuros de apariţia în cinematografie a unui nou regizor talentat care să prezinte în filmele sale spiritualitatea ortodoxă.

În 2009 a apărut următorul său film, Ţarul, aşteptat cu interes. Dacă în Ostrov era ecranizată povestea devenirii unui personaj cu multe slăbiciuni sufleteşti într-un sfânt, din categoria „nebunilor pentru Hristos" (adică a celor care simulau nebunia pentru a fi dispreţuiţi de oameni şi feriţi astfel de păcatul mândriei), în noul film (la care este şi co-scenarist) Lungin tratează relaţia dintre o conducere politică despotică şi Biserică, precum şi opresiunea pe care o exercită instituţia ca mecanism social asupra individului. Acţiunea se petrece în secolul al XVI-lea, în timpul domniei primului ţar, Ivan cel Groaznic. Fundalul social îl reprezintă o Rusie semisălbatică, în care aristocraţia este decimată de paranoicul ţar, care vede peste tot numai trădare, iar populaţia suferă de foame şi de abuzurile gărzilor ţariste. Aflat în război cu Polonia, Ivan îşi ucide boierii din tema că aceştia pactizează cu duşmanul şi masacrează oraşele de graniţă, precum Novgorodul, bănuite că s-ar preda polonezilor. Înspăimântat de cruzimea ţarului, mitropolitul Moscovei părăseşte scaunul arhieresc şi se retrage la mănăstire, lăsându-l pe ţar fără sprijinul Bisericii. Dacă în Ostrov Mamonov juca rolul unui sfânt, de data aceasta face un rol memorabil în redarea psihologiei maladive a ţarului. Conştiinţa că este „unsul Domnului" îl face, pe de o parte să petreacă timp îndelungat în rugăciuni înfrigurate, cerând izbăvire de duşmani în limbajul psalmilor lui David, iar pe de alta să pedepsească fără milă posibili, închipuiţi trădători. De o inteligenţă diabolică, ţarul foloseşte citate din Scriptură pentru a-şi justifica ororile şi vede în jurul său semnele clare ale Apocalipsei. Pavel Lungin realizează o fină radiografie a unui suflet credincios care ajunge să fie corupt de demonul puterii. După plecarea mitropolitului, ţarul se simte şi mai vulnerabil, fapt care îl determină să-l cheme la slujirea arhierească pe prietenul său din copilărie, Filip, ajuns stareţ al unei mănăstiri, care se bucură de multă evlavie din partea credincioşilor. Interpretat de Oleg Yankovsky (printre altele, a jucat în filmele lui Tarkovski, Nostalgia şi Oglinda, decedând în mai 2009), monahul Filip reprezintă figura luminoasă a celui capabil să iubească întreaga lume, dar şi a spiritului renascentist, preocupat de invenţiile tehnice ale unui Leonardo da Vinci. Deşi la început ţarul îl preţuieşte pentru sinceritatea sa şi pentru modelul uman pe care îl oferă Curţii sale, când Filip începe să facă tot posibilul pentru a-i salva pe cei condamnaţi la moarte, tiranul îl va martiriza. De altfel, monahul nu este o figură fictivă a filmului. În Mineiul rusesc pe ianuarie este consemnat Sfântul Ierarh Filip, care a suferit moarte de mucenic în vremea lui Ivan cel Groaznic. Pomenirea sfântului se face în Biserica Rusă din anul 1591, mai întâi la data de 23 decembrie, iar din 1660 şi la 9 ianuarie.

E adevărat că pus în balanţă cu Ostrovul, Ţarul pare a se situa pe o treaptă inferioară, pentru faptul că se acordă un larg spaţiu scenelor de teroare, unele dintre ele de o violenţă extremă, dar şi pentru că recunoaştem elemente decupate parcă din filmul anterior, ceea ce creează impresia de autopastişare. Dacă ar fi să numim un punct forte (ele sunt, cu siguranţă, multe), atunci ne-am referi în mod special la metafora întruchipată de fetiţa salvată de stareţul Filip din mâinile gărzilor ţariste care îi uciseseră părinţii. Apariţiile ei episodice punctează momente esenţiale ale filmului, semnificând puritatea care nu poate fi coruptă de mizeria umană şi care aparţine unui plan supraterestru, simbolizat de o icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului, de care fetiţa nu se desparte niciodată.

Am fost surprinsă să aflu că în Rusia filmul a agitat spiritele naţionaliste, care l-au acuzat pe evreul Pavel Lungin că vrea să defăimeze instituţia Monarhiei Ortodoxe şi istoria Rusiei. Şi pe la noi s-au auzit câteva glasuri, e adevărat, puţine, care s-au alăturat grupului de delatori ai filmului. Un astfel de gest  nu poate fi decât efectul carenţelor educaţionale care împiedică pe protestatari să facă diferenţa între lumea artei şi cea a istoriei.