Până la urmă, muzica devine un instrument de sondare, descoperire sau cunoaştere a unor zone în care nu ai cum să fii dus de altceva pentru că există zone ale sensibilităţii care nu pot fi relevate decât prin manifestări complementare. Asta ne spune Cocteau Twins, o trupă scoţiană care reprezintă, înpreună cu perioada de început Dead Can Dance, This Mortal Coil, Slowdive şi The Cure, un subgen al muzicii dark wave, şi anume ethereal wave, o combinaţie de post punk, gothik rock şi dream pop.

Rădăcinile le putem găsi în muzica unor Joy Division, Siouxsie and the Banshees, Kate Bush sau Sex Pistols. Cocteau Twins este înfiinţată în Grangemouth, Scoţia, în 1979 de către Robin Guthrie (chitară solo), Will Heggie (chitară bas), cărora li se alătură mai târziu şi Elizabeth Fraser (voce). Numele ciudat şi-l trag din Johnny and the Self-Abusers, trupă care-şi schimbă numele în Simple Minds, şi e numele unui cântec ce a devenit şi el No Cure ulterior. Nu-mi dau seama dacă Jean Cocteau, cunoscutul boem suprarealist, poet, romancier, dramaturg şi cineast are vreo contribuţie la numele formaţiei.  Cele nouă albume de studiou, 16 EP-uri, 6 compilaţii editate între 1982 şi 1997 sunt considerate un fenomen de către fanii grupului care a evoluat ba trio, ba duet. Deşi nu a urcat mai sus de locul 7 în topurile britanice, poziţie ocupată cu Heaven or Las Vegas în 1990, şi locul 78 în topurile din state cu Four-Calendar Cafe în 1993, trupa aproape că s-a bucurat de un succes din ce în ce mai mare la public mai degraba după ce au încetat activitatea în 1997. Şi, totuşi, ce le  asigură acest loc special? Chiar dacă vocea lui Elizabeth Fraser e elementul care oferă particularităţi unice notei intrepretative a grupului prin vocea şi prin textele sale, contribuţia lui Guthrie e la fel de importantă. De altfel, ei au şi constituit un cuplu şi au un copil. Guthrie şi cu Will Heggie sunt şi cei care o conving pe Liz Fraser după ce o cunosc într-o discotecă din Grangemouth pe când Liz avea doar 17 ani şi ştia doar să danseze. Asta le şi place celor doi şi, chipurile, nu se poate ca o femeie care dansează bine să nu şi cânte la fel de bine. Ciudată teorie. Se lasă greu convinsă, dar surprinsă de posibilităţile ei vocale, Liz acceptă să asigure partea vocală şi să scrie textele dovedindu-se cea mai fericită alegere care putea fi făcută. Glosolaliile sau alte sunete pe care le poate articula Liz Fraser sunt presărate pe un fond sonor minimalist, chitara lui Guthrie seamănă cu cea a lui Robert Fripp, restul atmosferei e adus de sintetizatoarele care, pe lângă voce, au şi născut noţiunea de  ethereal wave. Inflexiunile vocale sunt cele mai impresionante în tot acest întreg. Textele care pot constitui destul de uşor poeme cu o certă valoare literară sunt veritabile experimente de limbaj. încă de la primul album, trecând prin multele colaborări (printre care participarea la proiectul This Mortal Coil, în 1983, cu un cover după piesa Song to the Siren a lui Tim Buckley unde-l vor întâlni pe basistul Simone Raymonde care se alătură grupului), şi până la albumul cel mai apreciat, vârful carierei lor, Heaven or Las Vegas, istoria Cocteau Twins e marcată de explorări, conflicte cu case de discuri, descurajare, problemele lui Guthrie datorate dependenţei de alcool şi droguri sau  şedinţele de psihoterapie ale lui Liz Fraser. Muzica lor se ancorează şi mai puternic în minimalism (mai ales cu albumul Four-Calendar Café, 1993) renunţând la aranjamentele muzicale complexe, textele devin mai comprehensibile, lucru criticat de cei care vedeau o apropiere de zona comercială a muzicii, dar apreciat de cei care vedeau în album o încercare de limpezire şi aşezare a unui stil. Milk and Kisses, 1996, se reîntoarce în zona complexă unde chitara este mult mai activă iar Fraser mai obscură în textele sale. Albumul cuprinde, ca de obicei, câteva bijuterii, printre care şi Rilkean Heart, o piesă dedicată lui Jeff Buckley, un mare admirator al poeziei lui Rainer Maria Rilke. în 1997, în timp ce începeau să înregistreze un nou album, trupa se destramă datorită ruperii relaţiei dintre Guthrie şi Fraser. Deşi cariera muzicală a membrilor nu se opreşte aici, poate ar fi de menţionat doar colaborarea lui Liz Fraser cu Massive Attack la trei cântece de pe albumul Mezzanine, 1998, şi prezenţa în concertele trupei în mai multe rânduri. Dar ceea era important pentru muzică era deja făcut, Cocteau Twins e una din întâlnirile care nu au cum să nu-ţi lase ceva oricât de sedus ai fi de alte zone ale limbajului muzical. Dacă nu cumva îţi lasă, pentru o vreme, senzaţia că ai intrat chiar în mijloc, acolo unde se înfiripă Muzica.