Uneori, un simplu gest poate bascula dezechilibrul...

Scriitorul francez Philippe Claudel spunea despre Marie-Claude Pietragalla: „nu o cunosc personal, dar este fascinantă. Are o libertate insolită iar ca dansatoare, o prezenţă supraomenească şi, de aceea, cred că este incredibil de frumoasă. O admir pentru toate alegerile pe care le-a făcut, o admir pentru ceea ce este, o admir pentru faptul că s-a eliberat dintr-un cerc prea strâmt pentru dansul ei şi o ador pentru faptul că a urmat drumul libertăţii totale..."

Marie copil vs. Marie étoile
Marie-Claude este genul de om ai cărui paşi, din copilărie, traversând o adolescenţă celebră şi culminând cu o maturizare rebelă, se înscriu într-o carte... cartea artiştilor cu un destin grandios. La 9 ani, o vârstă destul de imatură pentru a călca apăsat pe podelele şcolii de dans a Operei din Paris, Marie-Claude este imediat remarcată de directoarea Claude Bessy, care se îndrăgosteşte iremediabil de frumuseţea şi de prezenţa sa scenică, fragilă şi autoritară în acelaşi timp. După ce câştigă Concursul Internaţional de Dans de la Paris, devine prim-balerină şi, din acest moment, numele ei nu lipseşte din nicio distribuţie a celebrei opere franceze. Adolescenta cameleonică întruchipează, pe rând, toate fiinţele fantastice din celebrele poveşti de balet: Giselle, Romeo şi Julieta, Raymonda, Lacul lebedelor; toate rolurile clasice îi vin ca o mănuşă. Simultan, are o evoluţie total deconcertantă în piese de dans contemporan precum Notre-Dame de Paris, Le Jeune Homme et la mort de Roland Petit, Le Sacre du printemps de Maurice Béjart sau In the Middle de William Forsythe. Exact ca în acele cadre explozive din filmele hollywood-iene ce expun succint evoluţia unui star glamour, datorită talentului colosal Marie-Claude apare în prim-plan cu titlul de stea, întipărit pe o banderolă de miss ce-i înconjoară trupul lung şi graţios. Până în acest punct stelar, Marie-Claude urmează cu ochii închişi destinul clasic al unei balerine de dans... clasic. Dar anul 1993 o scoate în calea sa pe Carolyn Carlson, una dintre zeiţele dansului contemporan, care creează special pentru ea surprinzătorul moment coregrafic intitulat Don't Look Back, pe muzica lui René Aubry. De pe scenă, Marie-Claude trece de cealaltă parte a barierei cu primul său spectacol, Boromabile, moment coregrafic ce sparge gheaţa sub care încep, în ritm lent şi lichid, să se contureze alte spectacole, precum Corsica (1996), Vita (1999) şi Sakountala (2000). Gheaţa se sparge şi Marie-Claude ajunge în fruntea Companiei Naţionale de Balet din Marsilia, unde propune o politică modernă şi metode reformatoare, dar contestate şi, în final, este forţată să demisioneze.

Prin subteranul dansului carbonizat
Cum era şi firesc, Marie-Claude sfârşeşte într-un nou început, adică fondează propria sa companie de dans contemporan, construind un laborator personal unde-şi continuă nestingherită explorările artistice. Alături de Julien Derouault (fost solist al Baletului Naţional din Marsilia), Marie se exprimă mai mult cu noi decât cu eu. Sub această reconversie, publicul începe să observe dorinţa sa de a democratiza dansul, de a-l materializa în locuri neconvenţionale printr-un discurs improvizat. Iar atunci când o dansatoare coregraf din Sud(ul Franţei) pleacă să-i confrunte pe cei din Nord (parizienii, în mod special), se naşte un spectacol de genul Conditions humaines, o piesă despre universul celor care lucrează în mină şi despre solidaritatea inerentă care guvernează acest univers prăfuit.
Inspirându-se dintr-o catastrofă, pentru acest spectacol, Marie şi Julien au preferat mai mult alegoria momentului decât fresca istorică, fiind interesaţi de lumea muncitorilor, în toată complexitatea sa, de raporturile dintre femeile şi bărbaţii unei colectivităţi sudate şi foarte puternice. în raport cu cotidianul, în mintea coregrafei s-a născut o paralela între trupul care munceşte (minerii) şi cel care dansează (dansatorii). Etimologia frazelor coregrafice îşi are fundamentul în diversitatea formelor prin care fiecare eveniment din viaţa personală, socială şi, chiar naţională, se resimte în carnea unui om. Marie-Claude defineşte munca drept un teatru al corpului. Carnea este cea care înmagazinează inconştient fiecare lovitură, conjunctură şi situaţie cu care ne confruntăm, ne înscrie invizibil pe trup fiecare reacţie, iar rolul dansatorilor şi al coregrafilor este acela de a transmite toate aceste emoţii. Dansul este arta sensibilului. Fără a fi narator, cu un livret precum secolul al XIX-lea, istoria cotidiană se varsă inconştient în corpul fiecărui om.
Poate cel mai important spectacol al său de până acum, Conditions humaines, i-a permis coregrafei să trateze lumea muncitorilor în dimensiunea sa universală, amestecând dansul clasic cu cel modern şi cu hip-hop-ul. Provocarea are un gust amar, carbonizat, dar aduce în discuţie o problematică mai rar exploatată prin dans: lumea subterană, o adevărată hartă a tristeţii umane şi un labirint obscur al durerilor necunoscute. Marcată profund de o catastrofă petrecută în mină şi având o manieră diferită de a aborda memoria, Marie-Claude istoriseşte prin dans povestea oamenilor care lucrează în pântecele pământului. Cu toate că memoria individuală este în aceeaşi măsură colectivă şi intimă, coregrafa nu a intenţionat să creeze o frescă istorică, ci s-a aplecat asupra terapiei prin artă, dansul fiind o modalitate de a(-şi) expulza violenţa, furia şi nebunia.
Conditions humaines se înscrie în linia trasată de Béjart, un grand monsieur de la danse... aşa cum spune ea. Asemenea marelui creator, Marie-Claude crede cu pasiune în mixitatea limbajelor coregrafice, dansul urban fiind o modalitate de a disloca bucăţi de mişcare din trupul dansatorilor. Graţie lor, coregrafa a creat o partitură de dans cu totul şi cu totul deosebită, mişcările fiind impregnate de mecanicitatea gesturilor specifice lucrului în mină. Ritualul oamenilor cu chip de cărbune este devoalat printr-o nouă manieră de a dezarticula mişcarea, de a o repeta în mod exagerat, aproape primejdios. Mecanicitate gesturilor ne aduce aminte de Charlie Chaplin şi al său (odios de realist) Modern Times. într-o lumină obscură, şirul uman de executanţi tăcuţi se transformă într-o armată a sclavilor cărbunelui. Dezumanizarea se petrece în ritmul vagoanelor pline de cărbune. Cu alura lui Spartacus, minerul fără chip îşi pierde scutul puterii şi se târăşte prin întunericul vâscos al minei populat numai cu fiinţe triste şi murdare. Când nu sunt doborâţi de oboseala pământului, roboţii umani sfredelesc pământul cu braţele lor elice sau se transformă în licurici ce mişună prin cotloanele lungi ale minei. Dansul felinarelor ruginite este un moment vizual spectaculos, deoarece coregrafa s-a jucat cu elementele de hip-hop tocmai într-o scenă în care minerii erau copleşiţi de o muncă atât de solicitantă cum este sfredelirea pământului. Farmecul acestui moment rezidă în inventivitatea cu care Marie-Claude a reuşit să reflecte oboseala trupului uman prin mişcări unduitoare, atât de mecanice şi de precise cum sunt mişcările din vocabularul dansului hip-hop. Sudoarea şi efortul minerilor se scurge deloc dizgraţios pe trupul carbonizat al dansatorilor marionete, în timp ce soţiile lor îşi însoţesc nevrotic gestul de aşteptare al bărbatului, care nu se ştie dacă se va mai întoarce viu acasă.

Premisele unui teatru al Corpului
Marie-Claude Pietragalla s-a dezbrăcat de frumuseţea care a însoţit-o în toate fantasmele dansului clasic şi în laboratorul ei de cercetare a descoperit faptul că incidentele din viaţă noastră ne transformă şi ne fragilizează, iar dansul este cel care dezvăluie toate aceste urme şi răni înscrise invizibil în carne. Şi-a orientat scrierea coregrafică după acest concept, dezamăgită fiind de faptul că în societatea contemporană corpul uman este tratat ca un simplu obiect. De aceea, emoţia rămâne referentul muncii sale, iar trupul nu este un simplu instrument de lucru, ci o formă insolită de viaţă, un organism sensibil, un depozit ambulant în care se acumulează toate întâmplările care se petrec tainic pe pământ. Marie-Claude este o coregrafă care şi-a construit un spaţiu personalizat, însufleţit de faptul că cercetările sale asupra percepţiei gestului şi regulile aparent asimiliate se reînnoiesc perpetuu. în viziunea sa, corpul uman a dobândit un limbaj ascuns, pe care dansul are menirea să-l aducă la lumină şi să-l transmită mai departe. Coregrafiile sale devin suportul prin care inconştientul se eliberează şi recreează un liant primitiv. Dansul ne oferă un spaţiu al ritualurilor în care coregrafii, dansatorii şi publicul împărtăşesc emoţii şi reflecţii asupra naturii umane. Dansul nu este un simplu obiect intelectual sau de analiză, ci este însăşi arta sensibilului. Teatralizarea corpului şi limbajul acestui proces obligă spectatorul să se plaseze el însuşi în trupul dansatorului. „Cu cât explorăm arta mişcării, cu atât suntem mai dispuşi să regăsim esenţialul gestului", spune Marie-Claude, căci dansul ne aminteşte de origini: înainte de a vorbi, mişcarea a fost prima formă de expresie a omului. Sub forma unui dialog care ne pune faţă în faţă cu propriile impulsuri primitive, A DANSA înseamnă a te interoga, a ajunge în profunzimea fiinţei tale... Iar acest teatru al Corpului se risipeşte într-o infinitate de reprezentaţii umane.