Parafrazând puţin finalul celebrei piese a lui Edward Albee, m-am angajat, acum, în plină primăvară, să scriu despre un spectacol de iarnă. Iarna vieţii noastre, ca final al unui anotimp primăvăratic numit, să zicem, viaţă. Considerată drept una dintre cele mai aşteptate producţii ale Teatrului de Stat Constanţa, piesa Cabinierul de Ronald Harwood, în regia tânărului Alexandru Mihail, s-a dovedit a fi un spectacol solicitant din multe puncte de vedere, dramaturgic, dar mai ales temporal. O tulburătoare poveste de prietenie (poate chiar de iubire) ascunsă sub paravanul unei relaţii complexe.

În piesă se intersectează mai multe poveşti cu sensuri străine, dar care se petrec toate sub aceeaşi cupolă numită generic univers teatral. Obişnuiţi să vedem doar ceea ce se petrece pe scenă, în această piesă avem bucuria/ tristeţea/ plăcerea/ discomfortul de a vedea ceea ce se petrece şi în culise, ba mai mult, chiar în cabinele actorilor. Conceput ca un teatru în teatru, chiar ca o scenă în scenă dublată de o altă scenă (dacă punem la socoteală şi reprezentaţia shakespeare-iană), spectacolul Cabinierul nu este doar o simplă înşiruire de situaţii de viaţă, ci un pretext pentru a călători pe holurile lungi şi întunecate care traversează, asemeni unor vase sangvine întortocheate, acest organism viu numit TEATRU. Din perspectivă dramaturgică, Cabinierul este un spectacol impresionant, în care o mână invizibilă derulează un papirus pe care este scrisă în detaliu istoria complicată a relaţiei dintre doi bărbaţi. Iar fascinaţia celor două personaje rezidă în faptul că şi-au adus vieţile drept ofrandă artei teatrului, pe care l-au servit, din ipostaze distincte, fără nici cea mai mică rezervă.

Un bătrân actor, pe vremuri un interpret de succes al personajelor lui Shakespeare, căruia în semn de apreciere cei din jur i se adresează numai cu „Domnul", îşi continuă în timpul celui de-al doilea Război Mondial turneele pe scenele britanice, alături de colegii scutiţi de serviciul militar din cauza vârstei sau a diferitelor handicapuri fizice. Ajuns la o vârstă înaintată şi simţind că din lumina puternică a reflectoarelor se apropie tot mai mult de lumina simplă a lumânării, Domnul (Mihai Sorin Vasilescu), senil şi irascibil, încearcă să dezlege mistere care alergau în mod neprevăzut prin faţa ochilor săi, mai mult se străduie să găsească titlul final al cărţii autobiografice. După o viaţă dedicată cu sinceritate scenei, substituind trăirile personajelor sale trăirilor proprii şi presimţind că se apropie de ultima întâlnire cu Regele Lear, Domnul fuge din spitalul unde era internat pentru a se prezenta în faţa publicului. Cabinierul său, Norman (Pavel Bîrsan), care îl slujeşte cu devotament de mai bine de un deceniu, îşi demonstrează măsura fidelităţii sale şi în această ultimă noapte de război lăuntric, o noapte în care Domnul se confruntă cu imposibilitatea de a-şi intra în rol şi de a apărea în faţa unui public suficient de timorat de ploaia de bombe care se auzea ameninţător deasupra teatrului. Dar, într-o seară, destinul a schimbat sforile existenţiale şi Domnul a păşit ca prin vis în galeria preţioasă a personajelor shakespeare-iene.

Fără Norman aş fi pierdut...

Protagoniştii principali, Domnul (Mihai Sorin Vasilescu) şi cabinierul Norman (Pavel Bîrsan) „monopolizează" registrul discursiv, construind două personaje puternice, a căror interdependenţă emoţională dictează cursivitatea dialogurilor. Dacă Pavel Bîrsan se află la prima confruntare cu un rol principal (şi din categoria celor care-ţi secătuiesc puterile până în măduva oaselor), Mihai Sorin Vasilescu este un actor trecut deja prin furcile caudine ale unui rol de o asemenea complexitate, precum partitura sa din Cabinierul. Jocul celor doi actori este dinamizat de diferenţele de temperament, de motivaţie şi de limbaj care există, la propriu şi la figurat, între ei. De la început şi până la sfârşit, fluxul emoţional este susţinut de către Norman, cel cu ochii însufleţiţi, care mereu inventează câte ceva pentru a-l ţine în viaţă pe Domnu'. De la izmene la perucă, de la trusa de machiaj şi până la ceaiul fierbinte, Norman nu neglijează niciun fir de praf care ar putea rămâne în urma Domnului. Nu degeaba, el este supranumit un scamator indian pe arcuri. Şi, dacă Norman şi-a dedicat unsprezece ani din viaţă unui om pe care-l preţuieşte asemenea unui sfânt, Domnul şi-a închinat întreaga viaţă teatrului, şi-a urmat destinul, fiind stăpânul orbit de propriile vise. Mihai Sorin Vasilescu construieşte un personaj dificil, care este pus în ipostaza de a-şi juca propriul său rol, acela de actor. Un actor dificil, dar special, bolnav, dar sensibil, măcinat de frustrări, dar tandru, Domnul joacă în propria dramă. Derutat, îşi dă seama că viaţa sa este, de fapt, un cumul de roluri, o mască ce a pus în umbră omul, şi ajunge la trista concluzie că Regele Lear s-a pârlit de cât a stat pe scenă... Relaţia tensionat-pasională dintre cei doi protagonişti se extinde şi dincolo uşile dezgolite ale cabinei. Pe holurile teatrului, în acelaşi ritm cu aerul rece al războiului, circulă multe vorbe, secrete, orgolii, trădări, pasiuni, emoţii. Exerciţiul scenic este substituit de tumultul ascuns al culiselor, un spaţiu în care teatrul se consumă în şoapte, dar pe fast-forward. Dincolo de povestea despre loialitate şi sacrificiu, piesa Cabinierul deschide spectatorului obişnuit poarta vizuală către spaţii ascunse. Întotdeauna tumultul scenic este secondat de vacarmul mut din culise, care încet-încet se stinge în liniştea mormântală a cabinei unde actorul, indiferent că a jucat o comedie sau o dramă, la final se întâlneşte tot cu el însuşi...

Originea unui pariu teatral...

Aflat la prima colaborare cu teatrul constănţean, tânărul regizor Alexandru Mihail s-a aruncat în vâltoarea unui proiect cu implicaţii emoţionale mult mai profunde decât ambiţia de a aborda un text atât de complex, precum piesa Cabinierul. Alex Mihail a recunoscut că alegerea acestei piese îi aparţine colegului său de generaţie şi de şcoală, tânărul actor Pavel Bîrsan. Aşa cum am văzut, prietenia lor s-a extins şi în perimetrul scenic, iar rezultatul s-a dovedit a fi o piatră de încercare pe care, până într-un anumit punct, au escaladat-o cu brio. Restul este doar „a question of time", efortul teatral numit Cabinierul fiind o experienţă esenţială în cariera ambilor artişti aflaţi, oarecum, la început de drum. Montarea unei piese care în România s-a mai jucat doar o dată, în 1991, la Teatrul Naţional din Bucureşti, faptul că tatăl său, Petru Mihail, a debutat tot la Teatrul de Stat din Constanţa şi dificultatea textului sunt motive care au cântărit puternic pe umerii tânărului regizor. Cu toate acestea, Alex Mihail şi-a păstrat un tonus optimist şi a avut o poftă nebună de a descoperi secretele personajelor, fiind alimentat în permanenţă de colaborarea armonioasă cu actorii constănţeni. Deşi procesul de selecţie al acestora a fost destul de greu, personajele piesei având tipologii diferite, Alex Mihail este convins că a făcut alegerea potrivită. La fel şi în viaţă, după ce a cunoscut mirajul televiziunii, Alex a ales să facă teatru tocmai pentru că este un loc aparte, cu emoţii particulare şi cu trăiri care nu se devalorizează a doua zi. Din copilărie, mama sa i-a cultivat pasiunea pentru teatru şi, imperceptibil, a devenit dintr-un spectator împătimit un regizor pasionat. Despre acest credo personal ne vorbeşte Alex Mihail şi în Cabinierul, unde a încercat să arate publicului că aceasta nu este doar o piesă obişnuită despre teatru, nici despre Lear, nici despre război, nici măcar despre Shakespeare atât de des evocat, ci este povestea a doi oameni care se salvează prin iluzie, prin teatru... Iar Cabinierul oferă tocmai această perspectivă de ansamblu asupra actului dramatic, care, oricât de perimat ar suna, presupune dăruire şi sacrificiu personal.

Ronald Harwood, mini biografie

Ronald Harwood s-a născut în 1934 în Africa de Sud, s-a mutat la Londra, unde a lucrat în compania shakespeare-iană condusă de Sir Donald Wolfit. Timp de cinci ani, el a fost cabinierul personal al acestui ultim mare actor shakespeare-ian, iar această experienţă se regăseşte pe deplin în piesa Cabinierul. Din anii '60, îşi începe cariera de scenarist, o temă recurentă în cariera sa fiind fascinaţia pentru scenă, actori şi poveştile din culisele teatrului. Dar faima de scenarist şi-o câştigă atunci când se lasă inspirat de cel de-al doilea Război Mondial, temă pe care o regăsim în filmele Operation daybreak The Statement şi The Pianist. Scris împreună cu regizorul Roman Polanski, Ronald Harwood primeşte premiul Oscar la categoria „Cel mai bun scenariu" pentru filmul The Pianist, iar în 2007 câştigă premiul BAFTA la categoria „Cel mai bun scenariu adaptat" pentru filmul Le scaphandre et le papillon. În perioada 1990-1993, Ronald Harwood a fost preşedintele Pen International, în 1996 devine Cavaler al Ordinului Naţional pentru Arte şi Literatură şi primeşte distincţia de Comandor al Imperiului Britanic. Creaţia sa reuneşte romane, piese de teatru, scenarii de cinema şi de televiziune. În anul 2008, Ronald Harwood a ocupat locul 90 în lista celor mai importanţi oameni de cultură britanici, în topul realizat anual de ziarul The Telegraph.

Piesa Cabinierul de Ronald Harwood

Regizor: Alex Mihail

Scenografia: Vladimir Turturică

Distribuţia: Pavel Bîrsan (Norman), Mihai Sorin Vasilescu (Domnul), Dana Dumitrescu (Doamna), Cristina Oprean (Madge), Laura Bilic (Irene), Dumitru Caramitru (Geoffrey Thornton), Dan Zorilă (Dl. Oxenby), Remus Archip (Kent), Alexandru Mereuţă (Gloucester), Andrei Cantaragiu (Edgar/ Curtean/ Cavaler) şi Gelu Ciobanu (Albany).