Invitatul rubricii Interviuri Neconvenţionale este europarlamentarul PDL, Cristian Preda, profesor de ştiinţe politice şi autor al mai multor cărţi. Acesta vorbeşte despre despre ultima sa carte - Rumanii fericiti. Vot şi putere de la 1831 până în prezent, despre alegeri în general, despre limbajul bătăliilor politice de acum şi din trecut."Alegerile au fost întotdeauna contestate, exceptând...
Paginile scrise despre epoci din istorie care generează dezbateri atrag foarte mulţi cititori. Iar atracţia este motivată de dorinţa de a cunoaşte alte perspective asupra unor epoci trăite sau nu de noi înşine. "La mijlocul anilor '90, a apărut Cartea Albă a Securităţii. Mă rog, nu ştiu dacă era chiar Cartea Albă sau mai degrabă cartea...
Fiecare carte scrisă vreodată poate fi un motiv pentru a citi. Produsul creativităţii devine astfel însuşi argumentul care să ne îndrume spre a descoperi şi alte roade ale talentului unui scriitor. Iată pledoaria pentru lectură a lui Tudor Călin Zarojanu
Anul Caragiale - Ediţii speciale la TVR Cultural
Miercuri, 1 februarie, de la ora 20.00, TVR Cultural va transmite, în direct, o ediţie specială consacrată ANULUI CARAGIALE. Va fi o dezbatere despre actualitatea spiritului celui ce a fost I.L.Caragiale, moderată de Ioana Drăgan, la care vor participa criticul literar Ion Bogdan Lefter şi actorul Ion Caramitru, directorul Teatrului I.L. Caragiale din Bucureşti.Aceasta este prima acţiune pe care TVR...
Cu siguranţă, v-a fost dat să puneţi mâna pe o carte care să vă impresioneze mai mult decât v-aţi fi aşteptat. Bucuria de a descoperi în paginile parcurse cu nerăbdare şi nesaţ este un puternic argument în favoarea cititului.Nu este singurul pe care vi-l prezentăm la rubrica "De ce-aş citi". Urmariţi pledoaria pentru lectură a lui...
Cu o simplă afirmaţie dintr-un interviu acordat recent, John McLaughlin a născut o mini-psihoză în ceea ce-l priveşte pe Bono, vocalistul celor de la U2, o formaţie nelipsită de pe scena muzicală activistă a ultimilor 30 de ani.
Desigur, nu din cauza lui McLauglin, care spune că Bono cântă foarte prost, celebrul cantautor e pe locul 8 în topul celor mai antipatice figuri ale muzicii, dar acest aspect este relevant.
U2 pleacă la drum prin 1976 ca o formaţie post-punk influenţată de trupe precum The Clash, The Jam sau Sex Pistols, numindu-se în acei ani ba Feedback, ba The Hype, iar primele albume sunt ezitante, muzica şi textele având direcţii confuze datorate implicaţiilor politice sau sociale care intrau în conflict cu apartenenţa membrilor la o grupare creştină numită Shalom Fellowship, deşi albumul War din 1983 şi piesa Sunday Bloody Sunday, în special, le aduc vânzări considerabile şi îi plasează în zona formaţiilor al căror scop în viaţă e să lupte împotriva războiului. Cu albumul The Unforgettable Fire lansat în 1985, U2 îşi continuă căutările, iar cu participarea la Live Aid de pe Wembley se alătură cauzei etiopiene, o temă foarte actuală în acea perioadă pentru cei care încercau să scoată din foamete populaţia africană. The Joshua Tree, lansat în 1987, este punctul culminant al carierei lor, dar acesta nu apare înainte de o participare a trupei la evenimentul A Conspiracy of Hope, organizat de Amnesty International, şi o vizită în El Salvador şi Nicaragua, de unde pleacă cu pata pusă pe americani. Fără îndoială, piese precum With or Without You sau I Still Haven't Found What I'm Looking For vor rămâne memorabile pentru hoarde de fani care, poate cu excepţia câtorva piese de pe albumul Achtung Baby din 1991, care cuprinde celebra piesă One, vor suspina îndelung după această perioadă. Ulterior, U2 devine victima unor spectacole grandioase, dar din ce în ce mai încărcate de specificaţii străine de muzică, de implicări în cauze care mai de care mai frumoase, dar inutile, de un militantism dus până la limita lehamitei. În plus, orientarea trupei către tot felul de experimente care încearcă să înglobeze fenomenul pop-dance la ce ştiau ei să facă, duce muzica U2 spre o zona caracterizată de facilul succes comercial. În ciuda intenţiei de a juca un rol decisiv în a atrage atenţia lumii asupra unor probleme majore, textele U2 au fost mai totdeauna inconsistente, vagi, bazate pe o imagerie personală şi fără prea mare impact asupra a ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Deşi trupa nu a lipsit de la niciun eveniment major care sprijinea vreo cauză umanitară, vreo strângere de fonduri sau orice implicaţie în direcţia activismului social, muzica lor a devenit o butaforie ieftină iar Bono Vox un exponent al succesului obţinut în mare parte doar pentru că acele cauze nobile pe care le sprijină nu pot să nu impună imaginea unui personaj la fel de nobil. Devenit ulterior doar Bono (genială idee dacă stăm să ne gândim că excluderea particulei Vox are un sens deplin), solistul vocal al trupei U2 devine un personaj adiacent muzicii, un paliativ trist cu ochelari de soare. Cavalerul modern al unei lumi în care binele devine un simplu dar sforăitor modul filantropic, Bono e încărcat de titlurile pe care mare parte a semenilor săi i le-a aruncat pe piept, umeri şi pe unde a mai apucat. Urmează, desigur, să-l angelizăm şi, ulterior, canonizarea absolută. Pentru că, nu-i aşa, cine mai e azi atent la subtilităţile etice într-o mascaradă a făţărniciei? Nu au oare un miros distinct gesturi precum antiamericanismul de odinioară în opoziţie cu afişarea lui Bono lângă preşedintele de tristă amintire numit Bush? Sau figura de mare patriot irlandez în opoziţie cu mutarea marii afaceri U2 în Amsterdam pentru a scăpa de taxe considerate prea mari? Dar ce mai contează dacă nimic nu mai poate atinge soculul devenit prea înalt în ochii consumerismului ce a cuprins bezmetic lumea? În timp ce o voce precum a lui Dio se topeşte obsevată doar de „dinozaurii" care ştiu ce e muzica, vocea paiaţei Bono e adulată. Poate noi, muritorii de rând, greşim în acest dispreţ pentru Bono. Dar să greşească şi anonimul John McLauglin?
