Cnsiderat în prezent unul dintre cei mai mari coregrafi, Bob Fosse a început de jos în această meserie, întreţinând antractele unor spectacole de cabaret în diverse localuri. Prima coregrafie o lucrează chiar cu patru demoazele într-un asemenea local, dar ambiţia îl împinge înspre Hollywood, în căutarea faimei obţinută de idolul său, Fred Astaire. Cariera ca actor în film e de scurtă durată însă. După trei filme în 1953, Give the Girl a Break, The Affairs of Dobie Gills şi Kiss Me, Kate, calviţia prematură îi pune stop acestui vis şi-i deturnează drumul cu direcţia Broadway. Stilul nou de dans pe care-l va impune acolo, un melanj de erotism stilizat, emulând noile direcţii ale sexualităţii cinice one-night-stand, îi aduc, în timp, şapte premii Tony pentru coregrafie. Influenţat de Jerome Robbins, mixează în compoziţii postmoderne muzica de jazz cu can-can-ul, charlestonul cu marşul militar, dansurile europene vechi cu barocul, reuşind totodată să imprime o fluiditate spectacolelor pe care-şi pune semnătura. Ca trademark personal, introduce pălăriile şi mănuşile - astfel îşi ascundea pierderea părului şi mâinile pe care le detesta.

Debutul în regie şi-l face în 1969 cu Sweet Charity, un remake muzical după remarcabilul Notti di Cabiria al lui Fellini, cu Shirley MacLaine în rolul principal, practic o transpunere pe peliculă a spectacolului de pe Broadway. Succesul de dincolo nu se repetă şi filmul pică în competiţia americană care se numeşte box-office. Charity Hope Valentine, o tânără new-yorkeză, lucrează ca dansatoare într-un local, „întreţinând" diverşi clienţi (suntem încă într-o perioadă pură a musicalului, în care totul se petrece cu mască), dar visează la o existenţă mai bună. O reinterpretare a basmului Cenuşăresei, dar fără happy-end-ul obişnuit, filmul are numeroase stângăcii salvate de numere muzicale de excepţie, ca de exemplu Hey, Big Spender.

Următorul film îi aduce recunoaşterea internaţională pe lângă cele opt Oscaruri, inclusiv cel de regie, unde-l învinge, pe nedrept ar spune unii, pe Francis Ford Coppola şi al său Naş. Este vorba despre Cabaret, un musical atipic, mai degrabă un film cu numere muzicale legate doar prin temă de avansarea naraţiunii. Fosse, inspirat de romanul lui Cristopher Isherwood (Adio, Berlin), imaginează un Berlin pre-hitlerian ca pânză pentru o comedie muzicală. Curajul nebun de a trata detaşat un subiect bine delimitat de ororile celui de-al doilea Război Mondial conduce spectatorul către o analiză subtilă a unuia dintre cele mai triste episoade ale istoriei. Sally Bowles (Liza Minnelli), o cântăreaţă americană în Berlinul anilor '30, lucrează seară de seară la Kit Kat Club, trecând prin viaţă cu un bagaj de frivolitate şi amoralitate erotică. Se îndrăgosteşte de un scriitor britanic de o sexualitate neclară (Michael York) cu care împarte apartamentul şi care dă lecţii de engleză pentru a-şi câştiga existenţa. Cuplul insolit este sedus de un aristocrat bogat bisexual (Helmut Griem), iar o intrigă secundară surprinde povestea de dragoste dintre doi tineri evrei, presimţind doar vag umbra ghilotinei naziste. Încă de la prima scenă, filmul aduce în prim-plan rezonanţa evenimentelor care s-au concretizat pas cu pas în istorie. Numerele muzicale sunt ecoul stilizat al unui cor antic tragedian care avertizează spectatorul, aici rolul fiind preluat de savurosul maestru de ceremonii, Joel Grey, un comentator avizat şi sarcastic. Cineastul îşi filmează într-o parte eroii, iar în interiorul cabaretului îl surprinde pe Joel comentând povestea în care ceilalţi sunt importaţi ca personaje de o tandreţe dezarmantă, impasibili parcă la tumultul spectacular ce se derulează sub ochii lor la nivel macro. Conferind filmului o atitudine pseudo-brechtiană, Fosse reuşeşte să nu cadă în capcana maniheismului şi-şi lasă publicul cu datele din prezent să judece destrămarea acelui univers idilic marcat pe peliculă de un montaj incisiv coregrafic şi actoricesc.

Următorul lui film, Lenny (1974), este o biografie a carismaticului comic Lenny Bruce, fără să fie nicidecum o comedie. Bruce a fost unul dintre campionii dreptului la liberă exprimare, dar campania quijotească împotriva morilor de vânt ale stabilimentului l-a dus înspre un sfârşit prematur. Majoritatea rutinelor de stand-up tratau subiecte care azi par banale ca obscenitate, dar de care, în acea vreme, nimeni nu avea tupeul să se apropie. Fosse nu îl tratează însă ca pe un erou al Primului Amendament din constituţia americană; îl abordează ca pe un individ complex... dar cu pitici pe creier, în interpretarea cu valenţe de Actors' Studio a lui Dustin Hoffman.

Cea mai viscerala secvenţă din acest punct de vedere îl surprinde pe Bruce Lenny, îmbrăcat doar într-un trenci, performând într-un club un stand-up incoerent despre hărţuire şi despre ipocrizia vieţii puritane din America acelor ani. Părăsind scena, mărturiseşte unei audienţe stupefiate că nu mai poate rezista, că nu este deloc un om amuzant. Toată secvenţa este filmată fără tăieturi, camera urmărind fără emoţii disperarea protagonistului, alături de reacţia publicului. Ceea ce oferă Fosse este o privire obiectivă a personajului - acest om nu este un martir pentru drepturile şi libertăţile celorlalţi, este o victimă a nevoilor sale şi, mai ales, a foamei de celebritate. La fel ca oricine, de altfel, e un John Doe pe masa de autopsie.

All that Jazz (1979) este considerat de mulţi ca fiind apoteoza carierei lui Bob Fosse şi, deopotrivă, o deconstrucţie sinceră a propriei sale vieţi sub pseudonimul Joe Gideon (Roy Scheider). Filmul poate fi rezumat din primul montaj care îl deschide. Detaliile ritualului matinal performat de Gideon - muzică clasică în baie, medicamente, duş, medicamente - sunt utilizate aproape ad nauseaum de-a lungul filmului, uneori cu efectul scontat. Pregătit pentru a înfrunta încă o zi, se uită în oglindă declamând „It's showtime!" Povestea autobiografică are un ton confesional, în acelaşi timp tandru şi superficial. Acţiunea se întrerupe deseori pentru o discuţie fictivă dintre Gideon/Fosse şi îngerul său (Jessica Lange), într-un teatru pustiu în care individul îşi recunoaşte păcatele cu onestitatea celui care povesteşte en passant despre altcineva. Filmul are un nucleu narcisist fără nicio urmă de dubiu. Vrea să ne prezinte defectele caracterului Gideon/Fosse, să îl mântuie, iar apoi să-l ucidă. Dar pe acest drum bătătorit se loveşte de toate clişeele artistului torturat, care au existat în memoria colectivă practic de când primul artist preistoric nu şi-a putut termina capodopera murală. Cu toată aceasta lacună ideatică în spate, filmul este surprinzător de bun şi multistratificat. Concomitent, avem toate nivelurile vieţii lui Fosse în faţa ochilor - problemele de sănătate, incapacitatea de a se ataşa emoţional, responsabilităţile unui părinte, repetiţiile pe Broadway, ultimele tuşe ale montajului la Lenny, confesiunile în faţa îngerului şi lista ingredientelor salatei Gideon/Fosse pare a nu se termina. Rezultatul logic - Palme d'Or la Cannes. Francezii se complăceau în deconstructivismul lui Derrida pe atunci.

Ultima realizare cinematografică, Star 80, este, la fel ca Lenny, o biografie a unui figuri iconice a culturii pop, Dorothy Stratten, cunoscută ca Miss Ianuarie Playboy, o fetişcană venită de nu-ştiu-unde şi consacrată în paginile revistei lui Hugh Heffner. Contrastul dintre viaţa ei obişnuită şi banală de până atunci şi glamul oferit de Playboy Mansion îi întoarce viaţa la 180 de grade, rezultând într-o ciudată co-distrugere alături cu prietenul ei, interpretat magnific de Eric Roberts.

În 1987 moare în urma unui infarct. Viaţa lui poate fi rezumată, ca în All that Jazz, de fraza „Trăieşte ca şi cum ai muri mâine, munceşte ca şi cum n-ai avea nevoie de bani şi dansează ca şi cum nu te-ar vedea nimeni".