Anul acesta, pe scena festivalului B'estFest care va avea loc în Bucureşti, la Romexpo, va fi prezentă, printre alte nume, ca Santana, The Killers, Moby, Franz Ferdinand sau Orbital, şi trupa Motörhead. Ei, ăştia mai lipseau din lungul şir de trupeţi care au trecut prin România în ultimii ani, mai ales după ce am fost luaţi în 2007 şi integraţi în lumea civilizată a Europei! Şi, din numele aflate pe afiş, doar n-o să se vorbească de câţiva tinerei, nici de ramolitul de Santana, pentru că a început să cânte cu tot felul de dubioşi şi, chiar dacă e unul din cei mai mari chitarişti ai lumii, degeaba eşti bun dacă dai cu hip-hopu' în fasole! Aşa că se vorbeşte ceva mai mult despre Motörhead.

Păi, da, cine nu a auzit de Motörhead? Şi nu numai datorită muzicii lor, care e enervantă pentru mulţi ascultători de rock, ci şi datorită faptului că numele acesta, Motörhead, a devenit un icon. Nu e el aşa de cunoscut de toată lumea, cum sunt alea cu Jesus, Che Guevara, Einstein, Morrison sau alte câte mai sunt, dar semnul acesta lingvistic, în cercurile de fani ai motoarelor, e sinonim cu biker. Mai tot omu' care are un motor în garaj, în curte sau în faţa blocului are şi cel puţin un tricou cu Motörhead în dulap. Prin filmele alea americane în care bikerii sunt ori băieţii răi care prăpădesc, vandalizează, violează tot, ori băieţi buni, dar solitari şi cu simţul exagerat al echităţii, ori vreun puşti amărât, un fel de wannabe cu caş la gură, mai toată lumea poartă un tricou cu... cine?! Exact, Motörhead! Nu îmi mai amintesc dacă nu cumva şi renegatul de Lorenzo Lamas nu avea o cârpa din asta pe el. Nu e nevoie să te întrebi de prea multe ori de ce s-a întâmplat fuziunea asta între comunitatea psiholingvistică şi eticheta pomenite mai sus. Chiar dacă are un umlaut acolo, care a apărut aşa, de sanchi şi să se mire deştepţii, după cum declara chiar tatăl, mama, copilul şi, mai nou, bunicul formaţiei, Lemmy Kilmister, tot ceva cu motor rămâne. Aşa că dă bine când împodobeşte pectoralii unei namile cu izmene de piele neagră, bocanci, geacă garnisită cu cât mai multe ţinte şi lanţuri, o pleată până-n muşchiu' fesier şi o faţă de se înspăimântă până şi săracul cardiac Arnold, zis Termineităr. Că alt schepsis nu cred să fie. Cât am colindat prin lumea asta a rockerilor, unde întâlneşti tot felul de exemplare, tot felul de fani, n-am auzit pe unul care să zică „bă, eu sunt fan Motörhead"! Nu plec de la premisa că nu sunt, or fi câţiva rătăciţi, dar vreau neapărat ca, înainte de a trece la muzica vestitei trupe, oricine să ştie că nici nu mai conteză cât de prost sau cât de bine sună ea.

Motörhead, aşadar, e o formaţie care face parte din ceea ce s-a numit New Wave of British Heavy Metal, a fost înfiinţată în 1975 de basistul, vocalistul şi compozitorul Lemmy Kilmister. Din 1977 şi până azi, materialele discografice ale trupei numără 19 albume de studio, o grămadă de apariţii la capitolul filmografie (mai ales cu Ace of Spades, cel mai cunoscut hit al lor), prezenţe prin topuri şi show-uri muzicale, o mulţime de concerte şi de turnee. Curioşii pot merge pe Wikipedia şi găsesc acolo tot. Şi, dacă nu cumva aveţi prin computere vreo „bucată" Motörhead, puteţi descărca rapid toată discografia, doar câţiva giga are. Sau măcar albumul Ace of Spades. Nu zic că restul ar fi inutil, doar că, după ce asculţi albumul ăsta, le cam ştii şi pe restul, fără să mai fie nevoie să le asculţi. Există multe ingrediente acolo. Energie, başi, ceva mai puţină imaginaţie la nivelul solisticii de chitară, ritm îndrăcit, dar monoton după un timp, başi, o voce guturală şi inedită, interesantă pentru faptul că e ca dracu' de nasoală, başi, energie. Cam aşa ar putea fi prezentată în câteva cuvinte muzica Motörhead. Desigur, un concert cu ei nu trebuie ratat. Lemmy cântând la un microfon agăţat prea sus ca să i se vadă gâtul de taur şi barba pe care o tunde în acelaşi fel de când era mic (ăsta, precum tipii de la ZZ Top, s-a născut cu barbă) şi încă doi băieţi, unul la chitară, celălalt la tobe, pentru că aceasta a fost componenţa trupei mereu, un trio de excepţie. Şi excepţia nu a constituit-o faptul că cei doi băieţi s-au tot schimbat până când nu mai contează cine sunt, ei chiar dacă au fost şi nume sonore. E Lemmy şi gata. El face muzica, el face textele, el cântă, el centrează şi dă cu basul. Şi chiar merită văzut în concert. Adrenalină one hundred percent. E bine să mergi la concert cu un amic biker, eventual să mergi prin Bucureşti vreo două ore înainte de a te îndrepta către Romexpo, pe maşinăria amicului, cocoţat în spatele lui. Altfel se vede lumea de-acolo. Ajungi pregătit să ingurgitezi adrenalină, în formă, garantat că nu te vei plictisi o oră şi jumătate ascultând cam aceleaşi piese. Adică Ace of Spades, Orgasmatron, Doctor Rock, On the Road, You Better Run, Shoot 'em Down, Eat the Rich, Be My Baby, Iron Fist, Overkill şi ceva bonus. Amatorilor de linii melodice diversificate, subtilităţi rock, armonii şi solo-uri complicate le recomand să aibă răbdare şi să pape adrenalină, pentru că băieţii sunt duri, plini de energie, bikeri, brutali, nu degeaba sunt părinţii thrash metal, dar cam toate melodiile lor seamănă atât de bine încât pot fi strânse într-o mare operă rock. Dar concertul merită, atmosfera va fi fantastică şi berea rece. A, şi nu uitaţi de tricou, e foarte important să vă împodobiţi pectoralii cu un tricou Motörhead. Nu are nicio legătura cu formaţia, dar e bine să-l aveţi la voi.