Coregrafă, artist plastic şi dansatoare cu o personalitate pătrunzătoare, Claudia Triozzi este o italiancă şcolită de francezi, o artistă care în ultimii ani a reinventat spaţiul scenic şi existenţa dansului în acest spaţiu, fiind autoarea unei forme originale de coregrafie în care fragmentarul feminin se întâlneşte cu efemerul uman.

În fiecare din piesele sale, Claudia Triozzi devine subiectul unei tragi-comedii al cărei ţesut se compune dintr-un amestec straniu: fibrele aspre ale cronicii sociologice se împletesc cu firele subţiri ale istoriei politice a corpului. Mereu ilară, întotdeauna surprinzătoare şi adesea bulversantă, extravaganta coregrafă de origine italiană nu încetează să stupefieze publicul cu spectacole extraordinare de dans, muzică şi poveşti urbane.

Născută la Vimercate acum patru decenii şi ceva, după o pregătire riguroasă de dans clasic, Claudia Triozzi părăseşte Italia la începutul anilor '80 pentru a prinde din urmă valul uriaş stârnit de mişcarea dansului contemporan francez. Intrarea pe tărâmul dansului din hexagon declanşează o perioadă de intense colaborări, tânăra artistă dansând în cadrul unor companii de prestigiu însufleţite de mari coregrafi precum Alain Michard, Georges Appaix, Odile Duboc şi François Verret. În paralel se joacă de-a improvizaţia şi cu copiii teribili ai dansului francez precum Xavier Le Roy, Alain Buffard şi Xavier Boussiron, dar începând cu anii '90 îşi ia jucăriile scenice şi se dedică dezvoltării unei platforme de dans solo. Interpretă pentru mari coregrafi contemporani, Claudia Triozzi devine la rândul ei coregrafă şi deplasează dansul în zona unui spectacol inspirat din banalitatea vieţii cotidiene: La Vague, Les Citrons, Gallina Dark, Park sau Dolled Up au la bază dispozitive de mişcare fisurate de anumite intervenţii sonore, dispozitive care analizate cu răbdare îţi dau imaginea unui asamblaj, deopotrivă complex şi poetic, compus din mai multe stări, fraze de mişcare şi intenţii heteroclite. Privind-o cu o nonşalantă curiozitate, ceea ce este fascinant la această artistă rezidă în faptul că a ştiut cum să-şi abandoneze postura de dansatoare pentru a-şi deplasa corpul în cele mai comune locuri de (non)acţiune. În special de natură feminină. De la magazinul de pantofi până la cel de pâine, coregrafa Claudia Triozzi este pe urmele siluetelor discrete sau voluptoase care prin gesturi mici, timide sau dimpotrivă, obraznice şi zeflemitoare, alimentează universul kinetic tipic feminin. În structura lucrărilor sale coregrafice se regăsesc o serie de combinaţii interesante, rezultate ale unei exploatări suprinzătoare a timpilor de mişcare ce decurg fie dintr-o formă de banalitate cotidiană şi colectivă, fie din succesiunea gesturilor intime, organizate astfel, încât, fiecare spectacol să fie un exerciţiu intens de fantezie despre dedesubturile şi colţurile nevăzute ale unei vieţi aparent banale.

Frapată de dimensiunea artistică pe care o exploatează, în general, oamenii în intimitatea propriului cămin, Claudia Triozzi a creat un instrumentar de stări, paşi, gesturi şi situaţii scenice care ne amintesc cât de artistici putem fi în propria intimitate. A găsit surse de inspiraţie privind şi analizând cele mai banale situaţii din viaţa celor mai banali oameni: de la modul în care îşi aranjează apartamentul sau colecţionează obiecte până la maniera în care se sprijină de perete atunci când sunt obosiţi sau modul în care se îmbrăţişează în faţa casei atunci când primesc oaspeţi sau se despart de cineva. Această investigaţie s-a consumat pe parcursul mai multor ani, timp în care coregrafa a vizitat apartamentele prietenilor, dar mai ales ale unor persoane necunoscute, încercând să definească secretul fiecărei art de vivre cu care a intrat în contact. Pe parcurs, aceste poveşti de viaţă au fost transfigurate în piese coregrafice, iar apartamentele în care s-au consumat au devenit decoruri de scenă derivând în alte dimensiuni, reale şi ireale, în concordanţă cu apartenenţa fiecăruia la spaţiul intim, ceea ce a schimbat tonalitatea afectivă în mod surprinzător.

Maliciously funny!...
Una dintre piesele emblematice ale Claudiei Triozzi, Dolled Up este un amestec curios între spectacol solo, instalaţie, conferinţă, film şi proiecţie video. Inima acestui complex proces creator este sentimentul de îndoială marcat, chiar în primele minute ale spectacolului, printr-o pauză în care dansatoarea se întreabă: oare cu ce să încep?!... Îndoiala este cea care o obligă la interogaţii proximice pe care, coregrafic vorbind le rezolvă într-o manieră intensă, personală, privilegiind momentele de improvizaţie pe care le contrapunctează cu fraze precise de dans, atent studiate. Emoţia acestui spectacol rezidă în capacitatea sa de a resuscita fragilitatea unei arte vii, folosind un limbaj propriu, animat prin puterea de sugestie a unor situaţii aparent prozaice, dar şi a unor accidente care se/ te vindecă prin dans. Ficţiune asumată la nivel scenic, pe plan emoţional, dansatoarea devine tulburătoare prin puterea cu care-şi dezvăluie neliniştea pe care o resimte în afara şi în interiorul întunericului, spectacolul Dolled Up fiind punctul de plecare al interogaţiei referitoare la prezenţa ei pe scenă. Deşi nu a atins performanţa fizică de a fi ubicuuă, coregrafa italiană a încercat acest lucru cel puţin la nivel vizual, starea ei de nelinişte fiind provocată de faptul că, în acelaşi timp cu show-ul demonstrativ din spaţiul scenic, graţie proiecţiilor video care aduc în plan secund actul performativ al unor personaje exterioare, ea dansează în paralel cu imaginile. Astfel corpul ei se integrează unui tablou mişcător, viu, derivat din procesul coregrafic ca spaţiu al originii sale. Un alt moment situat la graniţa dintre coregrafie şi instalaţie este şi Park, un spectacol în care publicul este invitat să viziteze o serie de scene bizare, adesea hilare din viaţa Adinei, un personaj de ficţiune care aduce în discuţia dansului, fără ironie, o diversitate de atitudini feminine. Trecând prin camerele unei case imaginare (coregrafa italiană porneşte de la ideea că pentru o femeie casa a rămas în continuare habitatul său natural...), descoperim pas cu pas o femeie prinsă în menghina ritualurilor cotidiene dictate de aparatele electrocasnice. Claudia Triozzi resuscitează sentimentul de nelinişte provocat de instrumentalizarea trupului feminin sub presiunea acţiunilor aparent inofensive ale acestor maşinării, pe cât de precise, pe atât de perverse. Mai mult, intenţia coregrafei a fost aceea de a demonstra că ritualurile cotidiene, oricât de simple ar părea creând mereu iluzia curăţeniei şi a ordinii, prin repetiţiile obsesive şi violenţa banalităţii lor te pot conduce la gesturi nebuneşti, la panică şi teamă de vid. Dur şi amuzant în acelaşi timp, Park este genul de spectacol care dizolvă opacitatea ce învăluie chipul unei existenţe banale, atingând liniile de risc spre care tinde întotdeauna coregrafa italiană: o investigare minuţioasă, având o natură aproape criminologică şi un real schimb de experienţe. Şi pe scenă, dar şi în afara acestui spaţiu sacru, Claudia Triozzi este genul de persoană care-şi concentrează întreaga atenţie asupra acelui lucru sau sentiment pasibil a genera emoţii dintre cele mai diverse. Poate de aceea, cu toate că este o profesionistă pe tărâmul dansului, ea preferă să lucreze cu amatorii, cu persoanele autodidacte şi cu acei oameni pasionaţi într-adevăr de dans. Stăpână pe tehnica ei coregrafică, Claudia Triozzi este în continuare în căutarea unui stil care să reflecte dorinţele sale în raport cu ceilalţi şi cercetează neobosit căile care o pot conduce către lumea tuturor posibilităţilor care pot prinde viaţă prin dans. Când oboseşte se ironizează şi se detaşează de neliniştea momentului pentru a se întoarce din nou la neliniştea... dansului.