Dublin este unul din oraşele europene despre care se poate spune că are o poveste. Ori îl ştim de la unul din scriitorii care l-au tot lăudat, că o fi vreun Nobel precum William Butler Yeats, George Bernard Shaw, Samuel Beckett sau Seamus Heaney, că o fi vreun Oscar (şi anume Wilde), că o fi vreun neînobelat la Stockholm precum mereu-pomenitul când vine vorba despre perdanţii celui mai râvnit premiu, adică Joyce, cel care a scris aproape numai despre dublinezi şi care e sărbătorit în fiecare an pe 15 iunie, când are loc sărbătoarea numită Bloomsday. Ori am aflat de Dublin din surse mai puţin livreşti legate de dansul lor, riverdance, de vreun whiskey, de vreo bere. Ori legat de Van Morrison, U2, Enya sau Sinead O'Connor. Până şi „tatăl" lui Dracula, Bram Stocker, tot dublineze.

La această listă mai poate fi adăugat un nume: Thin Lizzy, legendara trupă hard rock înfiinţată în 1969 de chitaristul Eric Bell şi de organistul Eric Wrixon, componenţi ai trupei Them, cu un frontman precum Van Morrison. Aceştia îi cooptează pe basistul Phil Lynott, un mulatru englez (născut la West Bromwich) dintr-un tată afro-brazilian şi o mamă irlandeză, şi pe bateristul Brian Downey, membri ce cântau în Orphanage. Primele trei albume, Thin Lizzy, Shades of a Blue Orphanage şi Vagabonds of the Western World, au parte de vânzări moderate, dar au acces doar către topurile irlandeze. Abia single-ul Whiskey in the Jar, prelucrare a unei balade irlandeze, le aduce o notorietate locală rapidă şi ajunge pe locul 6 în Marea Britanie în februarie '73. Mai poate fi menţionat turneul pe care-l fac alături de Slade şi de Suzy Quatro. în acelaşi an, Gary Moore, venind din trupa Skid Row, îi ia locul lui Bell, pe care-l cam lăsaseră nervii, dar nici Moore nu stă decât pentru a înregistra câteva cântece (printre care şi celebra Still in Love With You) pentru al patrulea album, Nightlife. Odată cu cooptarea celor doi chitarişti care vor mânui „gemenele" trupei, Brian Robertson şi Scott Gorham, se pare că se ajunge la formula care să aducă şi succesul.

Între 1975 şi 1978 băieţii de la Thin Lizzy au o perioadă prolifică: patru albume de studio şi un live se duc spre frumoasa piaţă muzicală şi se împlântă în inimile setosului ascultător. Fighting, Jailbreak, Johnny the Fox, Bad Reputation şi Live and Dangerous sunt titlurile care pătrund în topurile europene cu un tupeu din ce în ce mai mare, culminând cu un loc 2 în Marea Britanie, pe care-l ocupă primul lor album live, pus de Classic Rock Magazin, pe primul loc într-un clasament al albumelor live din toate timpurile. Turneele la care sunt invitaţi să participe se înmulţesc şi cântă alături de Status Quo, Aerosmith, Rainbow, Rush, REO Speedwagon sau Queen. în 1978, Gary Moore se alătură din nou trupei, de care se mai lipesc temporar şi membrii altui grup legendar, Sex Pistols, Steve Jones şi Paul Cook, aceştia din urmă participând doar la o serie de concerte. Albumul Black Rose: A rock Legend scos în 1979 e încă un moment de graţie al trupei. Locul doi în U.K. şi un loc pe umărul lui Axl Rose, unde a înflorit un tatuaj cu trandafirul de pe coperta albumului. Axl voia să-l arate lui Phil, dar probabil că s-a hotărât greu, pentru că nu a mai apucat.

Ultimele trei albume ale „erei" Phil Lynott, Chinatown, Renegade şi Thunder and Lightning menţin prestigiul formaţiei. Pe ultimul album apare chitaristul John Sykes, cel care, după o trecere de bun augur prin Whitesnake, va continua să cânte, sub diverse componenţe şi trecând prin dese destrămări, sau va reforma, în 1996, Thin Lizzy împreună cu vechii tovarăşi de joacă ai lui Phil Lynott, Brian Downey şi Scott Gorham. Tot în această perioadă, problemele personale ale membrilor grupului se înmulţesc. Consumul excesiv de droguri şi alcool zdruncină trupa din rădăcini, totul culminând cu moartea lui Phil Lynott, care survine la 4 ianuarie 1986, în timp ce era internat în spital şi diagnosticat cu pneumonie, septicemie şi alte fleacuri. Avea doar 36 de ani.

Despre muzica Thin Lizzy se poate vorbi mult. Dacă la apariţia single-ului Whiskey in the Jar membrii trupei au fost speriaţi de faptul că publicul ar putea avea o imagine deformată asupra ideii de muzică pe care voiau ei s-o imprime sound-ului în căutarea căruia erau, se ajunge ca, după primele albume, unde Phil Lynott apelează la o „menajerie" dublineză pentru a transmite experienţa adolescenţei lui în acel spaţiu, textele sale abundând de personaje dintr-un Dublin al adolescenţei sale, stilul trupei să se schimbe. Influenţele din folclorul celtic, evidente pe primele albume, ajung să se topească într-un sunet hard rock care se delimitează clar şi constituie un element extrem de uşor de recunoscut. Phil Lynott prefera să evidenţieze în textele sale viaţa obişnuită a clasei muncitoare, poveştile lor de dragoste şi micile conflicte. Mesajul direct, vocea melancolică şi încărcată, ritmul simplu şi acaparant par să fie atuurile unei muzici generoase, fără pretenţii, uşor de ascultat şi de asimilat. Faptul că, începând cu 1974, trupa are în componenţă două chitare solo, influenţează în mod clar stilul hard rock propus de Thin Lizzy. Este formaţia care a impus prezenţa celor două chitare solistice, lucru care va fi reluat de trupele din New Wave of British Heavy Metal: Mötorhead, Iron Maiden, Def Leppard. Cam asta ar fi povestea unor băieţi din Dublin. O poveste care, când se-aude vreun crâmpei răzleţ din Whiskey in the Jar, Jailbreak sau The boys are back in town rostit de un radio ascuns, pare să prindă din nou viaţă.